Ultimii dogari din Valea Mare, secretul unei meserii de epocă

Nucşoară, vanilie sau unt rânced, ciocolată, aceştia sunt doar câţiva dintre termenii care descriu gustul vinurilor. Dar de ce anume depind aromele complexe ale vinului? Sau ale ţuicii?

La prima observaţie, s-ar spune că de soiul strugurilor, de calitatea solului şi de climă. Totuşi, încă din secolul întâi, producătorii de vinuri au adăugat un nou ingredient la cei peste 400 de compuşi ce dau vinului aroma şi buchetul specifice.

Acest nou ingredient e lemnul. Iar la Valea Mare, lemnul pentru butoi a fost o artă, un meşteşug vechi de aproape 200 de ani.

Dar cum s-au înfrăţit lemnul şi vinul?

Cele mai căutate butoaie îşi încep viaţa în pădurile de stejar.

“După ce tăietorii doboară copacii bătrâni de 100–200 de ani, aceştia sunt tăiaţi cu joagărul în buşteni şi despicaţi cu atenţie pe direcţia fibrei, obţinându-se nişte scânduri neprelucrate, numite doage”, spune Constantin Briceag, primarul din Valea Mare, fiu, nepot şi strănepot de dogar.

Dogar1Dacă doagele sunt despicate greşit, ele s-ar putea crăpa la îndoire sau butoiul făcut din ele nu ar fi ermetic. Doagele se ţin stivuite afară, ca un Turn Eiffel, fiind expuse la soare, vânt şi ploaie, agenţi care înlătură, încetul cu încetul, taninurile amare din lemn şi pun în valoare compuşii aromatici ai lemnului. Până să ajungă în atelierul dogarului, doagele se ţin în aer liber între unu şi patru ani!

Mai sunt doar doi dogari azi în Valea Mare din cei peste 100 câţi erau până în anii ’90. Dar, din fericire, încă se lucrează.  Pe fundalul sonor al ferăstraielor, rindelelor şi ciocanelor, mireasma lemnului de stejar te învăluie. “Respectând o tradiţie veche de milenii, dogarul dă formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teşeşte marginile în aşa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal.

Dogarul încălzeşte lemnul punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezeşte în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau cu un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi uite aşa capătă butoiul forma obişnuită! Apoi, meşteşugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definitive vor fi fixate mai târziu. Totuşi, în acest moment, butoiul încă nu are capace.

dogar2După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din şipci de stejar, între care se introduc fâşii subţiri de trestie. Trestia asigură etanşeitatea butoiului în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform.

Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind“ interiorul sau arzându-l uşor. Producătorul de vinuri care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea“ intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Şi capacele se pot arde separat. Acum, dogarul fixează capacele şi face într-o parte gaura pentru cep, pe unde butoiul va fi umplut şi golit. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care trimite butoiul întreprinderii de vinificaţie.

Asta este poate una din cele mai frumoase meserii, păstrate de mii de ani la Valea Mare, unde mai sunt doi dogari, aşa cum am spus – Petre Vărzaru şi nea Dumitru.

Briceag şi-ar dori ca această meserie să renască, este una curată, o poveste de spirit românesc.

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *