Buneştii Vâlcii – apele din subteran au binecuvântat oamenii şi locurile de deasupra

Aşa cum s-a hotărât pe vremuri ca pământul să aibă pe alocuri fărâme de rai, tot aşa, prin acest judeţ elegant numit de străbunii noştri cu nume de lup (Vâlcea), au apărut şi porţiuni unde s-au adunat la un loc şi psalmii Bibliei, şi îngerii nopţii, şi floarea de măceş, şi floarea de căpşun. Căci da, azi vom vorbi despre Buneşti. Prima mare comună frumoasă de pe drumul Horezului, care începe la poalele dealurilor sării şi se termină în fruntea Stoeneştiului, plimbându-şi faldurile spre marginile de Pietrari.

La Buneşti, primii români au făcut biserici de lemn, ştiind că Dumnezeu s-a arătat mai întâi pe crucea din scândura sfântă. La Buneşti, oamenii au respectat tradiţia creştină şi i-au dat cadou Maicii Domnului încă o mână, precum, pe vremuri, a făcut şi Sfântul Damaschin.

La Buneşti, s-a vorbit despre căpşuni, despre râul Govorei, despre moşiile mănăstireşti, însă puţină lume ştie că, sub pământul sfânt al acestei comune, fierb sarea şi apele iodate, dar şi cele sulfuroase.

Şi totul a plecat de la fapte reale care au iz de legendă. Se spune că, la un moment dat, un om al satului, Irimia, om cu stare, care avea, acum vreo câteva veacuri, multe animale, însemnând oi, vaci, capre, devenise mare târgoveţ. Era omul care aducea Râmnicului medieval smântână, lapte şi carne proaspătă. Se spune că boierii de la Râmnic nu cumpărau nimic din piaţă dacă nu era de la Irimia. Numai că, după ani buni de comerţ reuşit, peste Irimia s-a abătut nenorocirea. O boală cruntă a început să lovească în bietele animale, acestea slăbeau, nu mai păşteau şi, după câteva zile, mureau. Omul privea îngrozit cum i se ducea pe apa sâmbetei toată agoniseala. În acea vreme nu existau medici veterinari şi nu prea erau soluţii decât cele lumeşti sau băbeşti, moştenite din vechime. Dar fără efect. Ajuns aproape la sapă de lemn, Irimia a decis să nu mai meargă pe islazul cel mare, de altfel nici nu mai avea cu ce să meargă, şi s-a dus mai aproape de casă, în poiana „puturoasă”, loc unde mirosea urât şi nu prea venea nimeni cu vitele. Mare i-a fost mirarea când a văzut că, doar după câteva zile, animalele au început să aibă poftă de mâncare şi chiar să se înzdrăvenească. Nu a ştiut de ce, a crezut mai întâi că e iarba minune, dar abia apoi a realizat omul că apa din care se adăpau animalele şi care avea un miros neplăcut era miracolul. În doar un an, omul a reuşit să refacă afacerea şi a anunţat autorităţile despre minunea de la Puturoasă.

Azi se ştie că izvoarele de la Puturoasa sunt la fel de curative ca şi cele de la Olăneşti. Dar în Buneşti există şi izvoare iodate şi multă saramură care freamătă în subsol încă de la facerea lumii.

Irimia este cel care a decis să pună, în mijlocul comunei, icoana Maicii Domnului cu trei mâini, prima astfel de icoană, care însă, în timp, s-a deteriorat, dar a fost refăcută de săteni în secolul trecut. O altă icoană a aşezat-o pe culmea dealului, dar aceea a dispărut în timpul comuniştilor. Cert este că, la Buneşti, nu ştim dacă de sus, s-a decis ca pământul să fie bogat atât pe deasupra, cât şi pe dedesubt. La Buneşti, oamenii sunt gospodari, „lor nu trebuie să le spui de două ori ce trebuie să facă. Există un spirit în fiecare om al locului de a lua decizii, de a le pune în practică şi de a reuşi. Iar la final, satisfacţia se trăieşte modest. Oamenii din Buneşti nu epatează”, spune primarul Viorel Radi.

Comuna arată ca un cartier de oraş, aşezată la poale de deal, cu mulţi tei pe margine. De altfel, un sfert din actuala populaţie este formată din râmniceni care au fugit de oraş, de blocuri. Casele sunt din acelea vechi, rearanjate, cu leandri şi trandafiri. În fiecare curte există o lămâiţă, un cireş, obligatoriu şi mulţi meri. Aici, la Buneşti, verdele crud al primăverii se păstrează şi vara. Poate datorită minunilor din pământ. Şi mai e ceva, la Buneşti, oamenii nu te salută formal, ei chiar zâmbesc atunci când îţi vorbesc, nu sunt încrâncenaţi, iar dacă stai să le asculţi poveştile, nu pleci prea curând…

Mihai IONESCU