Dictaturile nu le fac proştii şi buticarii, dictaturile sunt concepute de elite

Până acum vreo trei ani, am fost unul dintre cei mai îndârjiţi susţinători (chiar din presa vâlceană, aş spune) ai luptei anticorupţie, am plecat la drum printr-o relaţie de prietenie, bazată pe mult bun-simţ, cu Monica Macovei şi am crezut în politica de tip Whyatt Earp a lui Kovesi, de „Mani Pulite” a DNA şi am zis că este o terapie de şoc pentru această ţară, în care afacerile subterane şi corupţia erau cronice.

Veneam dintr-un judeţ destul de corupt, Oltchim – CET – Consiliul Judeţean – Politicieni – Presă se constituiseră într-o paradigmă prin care se spălau bani, se promovau tot felul de interese şi parlamentari, în detrimentul unei îmbunătăţiri calitative a tuturor domeniilor cheie şi într-o decredibilizare masivă a reperelor de mai sus.

Paradoxal, nu DNA a pus capăt acestui circuit, ci falimentul moral, economic şi decesul biologic al multora din acest lanţ. Cupolele judeţului s-au dus dracului, nu pentru că ar fi venit un Eliot Ness să elimine metastaza, ci scleroza în sine a acestei reţele a dus la un final definitiv şi ireversibil. Poate că e mai bine aşa, un posibil chiuretaj DNA ar fi tăiat un cap al balaurului şi ar fi apărut, în locul lui, alte cinci căpăţâni hidoase.

Aşadar, DNA a fost, pentru mine, un deziderat şi chiar o luptă masivă jurnalistică, culminând cu vara lui 2012, când, spuneam eu, „asaltul ocult” al USL împotriva justiţiei, reprezentată prin Traian Băsescu, era de nepermis.

Este ca şi cum am crezut într-o idee profundă, nu doar într-un militantism de stradă, cum văd acum la tinerii cu proaspete tulee, care zbiară lozinci fără conţinut şi care sunt extrem de gelatinoşi în dictoane made by Facebook.

Dar niciodată, în crezul meu cu privire la statul de drept, nu am abandonat prezenţa discernământului. Nu fac parte din categoria absolut fundamentalistă care spune că toţi primarii sunt hoţi pentru că sunt primari, toţi medicii sunt şpăgari pentru că sunt medici, toţi pădurarii fură lemne pentru că sunt pădurari şi toţi poştaşii fură din pensii pentru că sunt poştaşi. Nu am emis niciodată generalizări inepte, cum fac USR şi o anume elită, tocmai pentru că nu am trăit într-un birou pe Kiseleff sau într-o cameră cu calculatoare în Pipera. Am trăit printre oameni şi cu oameni. Adică mi-am ţinut tot timpul picioarele pe pământ, cu o rezervă a propriului liber arbitru, preferând contactul cu oamenii, direct şi franc, fără interfaţă.

De aceea, în momentele când epoca Traian Băsescu a apus şi au început să apară colţurile mov ale unei justiţii pe care o credeam perfectă, am lăsat furca deoparte şi am început să mă retrag din terenul de joc şi să mă mut în tribună.

Momentele de chefuri Kovesi – Ghiţă, tăieri de porc Dragnea – Kovesi – Ponta, declaraţiile halucinante ale Liviei Stanciu în faţa lui Traian Băsescu, începutul unor serii de achitări au fisurat, treptat, susţinerea mea pentru această „terapie de şoc”. Companionii mei în ale acestui crez spuneau: „Nu contează, scopul scuză mijloacele. Este pentru binele ţării”. „Ce dacă din 10 prinşi 2 sunt nevinovaţi, e mai importantă cantitatea”. Ei, aici drumurile noastre s-au cam despărţit.

Temelia unor dictaturi începe exact prin anularea regulilor elementare, de bun-simţ ale omului. Toate dictaturile fasciste, comuniste sau regimurile autoritare au început prin purificarea societăţii, prin decapitări la grămadă a elementelor impure. Şi nu numai! Dar greşelile erau scuzate: apăreau victime colaterale în revoluţia care venea să schimbe societatea aia rea într-una nobilă, de aur.

De aceea, luciditatea este cea mai importantă soluţie în acest caz. Iar luciditatea te face să-ţi fie scârbă de oameni ca Onea sau Negulescu sau de Kovesi, care dănţuia la crama lui Ghiţă, infractor ulterior căutat de DNA. O scârbă care te trimite în rezervă şi te face să nu mai porţi niciun tricou, cu niciun idol.

Erorile cu completele de 5 pe care le vedem acum, stenogramele care arată că o bună parte din societate era monitorizată nu doar când mergea la job, dar şi când şoptea cuvinte de amor amantului sau amantei, toate converg spre o singură idee: ceea ce a fost între 2005 şi 2017 nu a fost o terapie de şoc aplicată de justiţie, ci un experiment extrem de periculos, care a avut, ce-i drept, şi vagi urme de „justiţiaritate”, dar, per ansamblu, nu a fost unul ideal, dorit de oameni, ci unul mefistofelic.

Categoric, cel mai plin de corupţi partid din România este PSD, a avut cea mai lungă perioadă de guvernare, a beneficiat de o flexibilitate a sistemului. Numai că acest partid are un mare deficit pentru a instaura vreodată o dictatură diabolică. Are un IQ destul de mic, este un partid nu cu multe elite, dimpotrivă, este unul de mase şi care are scopuri imediate.

Un partid care profită (empiric) de erorile fundamentale ale doamnelor Tarcea şi Stanciu pentru a-şi rezolva „fraierii” prinşi în livada cu mere. Dacă între 2005 – 2017 s-ar fi făcut pur şi simplu justiţie în România, Tudorel Toader şi Dragnea nu ar fi avut ce face acum. Dar, aşa cum am spus, ce s-a petrecut în România a fost orice altceva, numai luptă anticorupţie nu, ci o luptă cauţionată de elite.

De oameni cu neuronii întregi, care şi azi ştiu bine că ceea ce s-a petrecut în România nu a fost deloc o „civilizaţie a justiţiei”, ci un Guantanamo made by DNA, dar, pentru că aprioritatea lor este de a fi „anti-PSD”, sunt acum militanţi şi promoteri ai „justiţiei”. Care? întreb eu. Aia promovată la tăierile de Ignat? Aia a lui Onea? A zecilor de inşi care au stat în arest preventiv pentru a fi ulterior achitaţi? A stenogramelor SRI care prezentau, ca fapt divers, ce cadouri fac amanţii unor inculpaţi/e, deşi asta nu avea nicio legătură cu dosarul în cauză? Aia în care în completele de judecată erau strecuraţi 2 din oficiu care să garanteze, poate, verdictul final?

Nu cred în această justiţie, deşi 10 ani am fost un susţinător al luptei anticorupţie. Şi nu Tudorel este vinovat – sau PSD – de ceea ce se întâmplă acum. Ei sunt doar profitorii unor erori fundamentale făcute de DNA şi Justiţie. Sper că nu cu premeditare, ar fi „absurdul ionescian” să cred că Stanciu l-a condamnat pe Dragnea, făcându-i cu ochiul că „e un teatru ieftin şi completul este atât de prost constituit încât, în 2 ani, va cădea”.

Şi mai e ceva de spus. PSD nu are cum să facă dictaturi. Pentru că, aşa cum am spus, sunt mult prea mulţi troglodiţi acolo, veniţi de la coada vacii sau din buticurile Teleormanului, ca să fie în stare să facă dictaturi. Dictaturi însă pot crea elitele, atunci când inteligenţa diabolică spune, zâmbind, că „scopul scuză mijloacele” şi că „drepturile omului sunt un lux” sau că pot fi suspendate „temporar”, din orice motiv.

Liviu POPESCU

P.S. Dacă PSD ar concepe o dictatură, ar fi demolată uşor din pix, şi nu din stradă. Tare mi-e teamă că o dictatură concepută de alţii ar fi greu de doborât…