Zăvoiul Râmnicului, parcul nostru cel de toate zilele, este agresat şi umilit în aceste zile

 A fost o dată în Râmnicu Vâlcea un parc. Un parc frumos pe malul râului Olăneşti, un parc cu tei mari, cu alei generoase, cu bănci vechi dar cu parfum de epocă, un parc unde, se spune că s-ar fi intonat pe vremuri şi imnul actul al României. Parcu Zăvoi.

În urma unui proiect european tot amânat de n ori, a început reabilitarea, renovarea sau distrugerea lui. Nu ştim ce anume, însă se împlineşte un an de când locuitorii din Râmnicu Vâlcea au rămas fără parc.

Am trecut azi prin acest parc să văd ce se petrece, mai ales că aşa cum am spus, un an este de când Zăvoiul a intrat în reabilitare. Ce am văzut, însă, m-a îngrozit. Veştile sunt proaste, lucrarea nici nu este cred la 30% stadiu de execuţie, este pustiu, doi muncitori orbecâie pe acolo, câte un transport cu granit chinezesc vine o dată pe lună. Au dispărut păsările, veveriţele, arată a umilinţă şi a delăsare.

Parcul lui Cantacuzino, Ştirbei, Bibescu, al paşoptiştilor este acum o imensă săpătură, o lucrare de avarie, parcul unde noi liceenii ne-am sărutat mândrele pe vremuri, parcul unde copii noştrii au mers pentru prima dată în picioare, parcul unde i-am dat pe ţânci în leagăn, parcul unde foşgăiam cu picioarele frunzele toamna, parcul unde admiram nuferii, parcul unde miroseau teii atât frumos, parcul unde ascuns sub dale de piatră se află Iazul Morii, parcul vechi al acestui municipiu domnesc este azi Kandahar, locul unde o firmă aflată în isnolvenţă se face că lucrează dar de fapt dinamitează o istorie

Coboram scările dinspre faleza râului şi strângeam din dinţi văzând cum este răscolit acest parc şi nu îmi venea să cred cât de urât se lucrează la unul din obiectivele de patrimoniu al judeţului nostru.

Mi-am aminit cât de frumos s-a lucrat la parcul Govorei, parcul lui Pinard, cât de frumos a ieşit în scurt timp lucrarea, o lucrare cu respect pentru istorie. Mare dferenţă….

Edilii oraşului ridică din umeri iar noi vâlcenii nu avem parc, nu avem unde să urmărim veveriţele, unde să gustăm din răcoarea zilelor toride de vară, unde să ne plimbăm bunicii şi copii.

Am copilărit cu acest parc de când era grădină zoologică în colţ, de când ne adunam toţi adolescenţii la bârlog, de când aşteptam meciurile Chimiei, de când am vâslit prima dată în barcă, de când mi-am plimbat prietena şoptindu-i din Minulescu pe alei. Acum nu pot decât să-i cânt din Paraziţii şi să scuip seminţe printre târnăcoape şi ierburi uscate, tei ciuntiţi, miros de urină şi maidanezi. Asta este imaginea de azi a Zăvoiului vâlcean, parcul de care vorbeşte şi Caragiale în scrisoarea lui pierdută.

Tare mi-e teamă că la finalul acestui proiect care va întârzia cu siguranţă luni bune, sper că nu ani, parcul Zăvoi nu va mai avea nimic din identitatea lui de odinioară….

Mihai IONESCU