Vâlceanul din Băbeni colaborator NATO şi CIA, condamnat la moarte de Sadoveanu

Un capitol oarecum obscur al confruntării românilor cu Securitatea şi cu regimul comunist se referă la activităţile voluntarilor români paraşutaţi de către serviciile secrete occidentale la sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci din secolul trecut. Pe măsură ce România era tot mai aservită URSS, mulţi anticomunişti au ales exilul, fie pentru a începe o nouă viaţă în lumea liberă, fie pentru a încerca, din afară, eliberarea ţării de sub tirania sovietică şi comunistă.

CIA3Se punea în practică o decizie a C.I.A.. În 1948 se înfiinţează Oficiul de Coordonare Politică (O.P.C.), aflat sub conducerea lui Frank Wisner şi care avea misiunea să se ocupe de recrutarea unor români din taberele de refugiaţi români aflaţi în Germania, Austria, Iugoslavia. Chestiunea se încadrează într-un plan mai general, care avea ca obiectiv crearea unor reţele de agenţi ai Serviciilor Secrete britanice şi americane în ţările blocului sovietic. Oficiul de Coordonare Politică a acordat o atenţie deosebită emigraţiei române, întrucât Wisner cunoştea bine realităţile de la noi, în timpul războiului conducând Biroul de Servicii Strategice (OSS) din România.

Existau în Occident peste 70.000 de români dispuşi să lupte pentru răsturnarea regimului comunist, iar generalul Rădescu spunea că aproximativ 20.000 ar putea uza de prevederile legii Lodge. Sensibilizaţi de emigranţii din Europa de Est, americanii au înfiinţat Comitetul Naţional pentru Europa Liberă (N.C.F.E.), în primăvara anului 1949. Comitetul îşi propunea să realizeze unitatea grupurilor de emigranţi (cea românească era extrem de divizată- n.n.) şi să sprijine aceste emigraţii pentru reinstaurarea democraţiilor în ţările lor. Pentru a întreţine speranţa libertăţii în ţările ocupate de sovietici, N.C.F.E. a înfiinţat Radio Europa Liberă.

Au fost recrutaţi 100 voluntari, 50 pentru paraşutare în România şi 50 pentru activitate contrainformativă, în afara României, pentru susţinerea primei activităţi. Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania) şi la Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor.

CIA4Şeful staţiei C.I.A. la Bucureşti, între 1949-1951, Gordon Mason, susţine că agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul. Mason consideră că acţiunea „Paraşutiştii” avea trei obiective: cunoaşterea forţei mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre activităţile armatei române şi sovietice, încurajarea luptătorilor de rezistenţă pentru acţiuni împotriva trupelor sovietice în cazul unui război.

Mircea Popovici a fost paraşutat dintr-un avion american la Olari sau Cocoreni (Sever Ularu). Era planificat să coboare la Bâlteni, dar a fost lăsat mult mai departe. Bâlteniul era aproape de Vlăduleni, unde locuiau părinţii săi şi unde venise de multe ori în vacanţe. La lansarea din avion, pilotul american i-a spus: „Ura, pentru România” (Sever Ularu). Sever Ularu, gazdă a lui Mircea, spune că a aflat scopul paraşutării chiar de la Mircea. Au fost trimişi în România pentru a contacta rezistenţa anticomunistă şi pentru răsturnarea regimului comunist. După paraşutare, s-au îngrijit să îngroape paraşutele. Au fost văzuţi de o săteancă ce păştea vitele, dar nu s-au încumetat s-o suprime, întrucât veniseră „să-i ajute pe români, nu să-i omoare” (Sever Ularu). Elena Ularu ştie de la Mircea că femeia care i-a văzut îngropând paraşutele a anunţat miliţia. După ce şi-au îngropat în grabă paraşutele, Mircea Popovici şi CIA1Alexandru Tănase au trecut Jiul la Urdari şi apoi l-au traversat încă o dată la Vlăduleni. Au procedat astfel pentru a-şi pierde urma (Sever Ularu). Ajunşi la Vlăduleni, s-au dus la casa tatălui lui Mircea, fostul jandarm Alexandru Popovici. Şi despre primele mişcări ale paraşutaţilor, generalul Cosma furnizează o altă ipoteză, pe care pretinde că a aflat-o de la cei doi după ce au fost capturaţi. Lucrătorul de securitate spune că Tănase şi Popovici „nu s-au putut orienta în noapte, focul de armă al primarului i-a alertat, au vrut să se deplaseze la Râmnicu Vâlcea, dar s-au speriat de un lanţ de soldaţi care scotoceau o pădure”.

Mircea Popovici şi Alexandru Tănase s-au adăpostit în locuinţa lui Alexandru Popovici din Vlăduleni. Întrucât Securitatea nu deţinea informaţii despre plecarea din ţară a lui Mircea, nu a luat în calcul această variantă. Sever Ularu îşi aminteşte că „ştirea despre paraşutare a determinat deplasarea în zonă a unui batalion al securităţii; aceştia au fost desfăşuraţi pentru luptă cu faţa la pădure; erau dotaţi cu pistoale-mitralieră şi câini de cercetare; noaptea mă întorceam de la sonde; eram opriţi şi legitimaţi; nu ne întrebau nimic despre paraşutaţi” (Sever Ularu). Realizând că adăpostul din locuinţa sa nu este sigur, Alexandru Popovici a căutat alte „gazde” pentru cei paraşutaţi. Pe Al. Tănase l-a dus la Aurel Corlan, ţăran sărac şi invalid, iar pe Mircea Popovici, la Gheorghe Popovici, bunicul lui Sever Ularu (Sever Ularu). Tănase a rămas la aceeaşi locaţie până a plecat la Bucureşti, iar Mircea Popovici a fost adus de către Gheorghe Popovici în casa lui Nicolae şi Sever Ularu. Schimbarea domiciliului se realizează „toamna târziu” (Sever Ularu). Elena Ularu, care fusese internată în spital l-a găsit, la întoarcere, pe Mircea la ei acasă. I-a fost prezentat de soacra sa, Aurica Ularu. „Era un băiat foarte frumos. A stat la noi 5-6 luni. Mi-a povestit că intenţiona să se paraşuteze la Vlăduleni, dar din greşeală a fost paraşutat la Olari. A venit cu scopul de a sabota regimul. Erau 15 partizani paraşutaţi. Ne mai spunea că, dacă îl vor prinde pe el, toţi vom fi executaţi. Se ocupa de confecţionarea unor acte de identitate false. Avea o staţie de emisie-recepţie. Comunica cu inginerul Tănase şi cu alte persoane” (Elena Ularu).

CIA2Mircea Popovici şi Alexandru Tănase au părăsit Vlădulenii în primăvara lui 1953, în martie sau în mai (Elena Ularu): „A plecat cu o cisternă la Tg. Jiu. Era îmbrăcat cu un pardesiu, deghizat într-un om de rând” (Elena Ularu). S-a hotărât să plece la Bucureşti pentru a întreprinde acţiuni hotărâte împotriva comunismului şi pentru a pregăti manifestele anticomuniste pe care să le împrăştie participanţilor la Festivalul internaţional al Tineretului. A plecat însoţit de mama sa, Paraschiva Popovici (Sever Ularu). Deşi soţia lui Mircea, Dia, locuia în Bucureşti, el şi prietenul Tănase s-au adăpostit la sora lui Mircea, Elena Stetin (Sever Ularu, Maria Ularu). Despre activitatea lor la Bucureşti nu avem informaţii, cu excepţia celor consemnate în actul de acuzare.

De la martorii Nicolae Sever şi Elena Ularu, ştim că au stabilit câteva legături cu mai vechi cunoştinţe, şi unul dintre cei întâlniţi i-a vândut Securităţii. Înainte de a ne ocupa de arestarea paraşutaţilor din grupul „Robert”, ne oprim puţin asupra trădării lor. Facem precizarea că „defecţiunea” s-a produs, mai întâi, la nivelul serviciilor de spionaj occidentale. Agentul englez Kim Phillby a trecut de partea sovieticilor, s-a stabilit la Moscova şi a devenit general K.G.B.. Înainte de a fugi la Moscova, „spionul” englez a lucrat pentru sovietici, furnizându-le acestora informaţii esenţiale despre activităţile O.P.C. în ţările ocupate de către Imperiul Sovietic. S-a formulat şi ipoteza că trădarea s-a produs la nivelul organizatorilor români ai acţiunii „paraşutaţi în România vândută”. Înclinăm să-l credem pe Mircea Dimitriu, care spune că, deşi s-au gândit că ar fi putut fi trădători printre ei, până în 1998 nu au descoperit nici unul. Argumentul său că trădarea nu s-a produs acolo este destul de solid: niciun paraşutat nu a fost capturat de securitate la locul la care a fost „desantat” şi nici îndată după paraşutare.

Toate sforţările securităţii ar fi rămas fără rezultat dacă nu ar fi intervenit trădarea. Aşa cum am arătat, Mircea Popovici şi Alexandru Tănase s-au stabilit la Bucureşti în locuinţa Elenei Stetin. Tănase avea şi misiunea de a reorganiza mişcarea legionară din ţară. Pentru aceasta, şi-a căutat un prieten vechi care fusese recrutat de Securitate, încălcând avertismentele date de către cei din Occident în legătură cu persoana respectivă. Arestarea lor de către securitate s-a produs la 10 iunie 1953 (Elena Ularu). Există mai multe versiuni asupra modului cum s-a produs capturarea. Cei doi securişti-scriitori descriu momentul ca într-un roman de capă şi spadă, dar în mod diferit. La Bodunescu operaţiunea Securităţii se desfăşoară pe mai multe planuri şi se finalizează cu prinderea „spionilor” din CIA5.grupul „Robert” şi „Jaques”. La Cosma, ingeniozitatea securiştilor îi face să pălească şi pe cei mai experimentaţi agenţi F.B.I.. Elena Ularu ne prezintă o variantă demnă de a fi crezută. Ea a aflat-o de la Elena Stetin, în timpul detenţiei. Elena Stetin se pregătea să aşeze masa pentru cei doi „oaspeţi”. Securiştii au năvălit în casă cu pistoalele-mitralieră în poziţie de luptă. Popovici şi Tănase au avut timp doar să înghită otrava din capsulele pe care le aveau permanent asupra lor. A intervenit echipa medicală, care le-a administrat forţat lapte şi le-a făcut spălături gastrice, readucându-i la viaţă. (Elena Ularu). Amândoi au fost bătuţi cu puştile şi cu pistoalele de către securişti (Elena Ularu). Au fost depuşi în arestul securităţii, întâi la Direcţia contraspionaj, pentru „exploatarea lor informativă” şi apoi la Cercetări Penale, pentru a li se pregăti acuzarea. La capturarea lui Mircea Popovici şi a lui Alexandru Tănase au participat, printre alţii, securiştii: Candea Gheorghe (maior), Ferfelea Ion (căpitan); Hristenco Ioan (maior), propuşi, de Securitatea „umanizată” de Ceauşescu,  pentru recompense, în anul 1968.

Ne întoarcem la Vlăduleni pentru a ne ocupa şi de arestarea celor care-i ajutaseră pe „spioni” după paraşutarea lor. Nicolae Ularu îşi aminteşte că, la arestare, Securitatea a luat măsuri ieşite din comun: „maşinile negre ale Securităţii erau aliniate până la fabrica de cărămidă, aproape un kilometru. Gospodăria noastră a fost încercuită de securişti înarmaţi. În casă se aflau soţia mea, Aurica, şi nora noastră Elena. Eu m-am întors de la lucru pe la ora 1 noaptea. Am presimţit că ceva nu este în regulă de cum am văzut maşinile securităţii. Cum am deschis uşa am fost prins, legat, lovit cu armele şi cu picioarele. M-au bătut bestial şi m-au aruncat într-o maşină” (Nicolae Ularu). Despre „venirea” securităţii Elena Ularu povesteşte: „În 11 iunie 1953 eram acasă cu soacra mea. Mă dădusem în pat. M-am trezit cu curtea plină de lumină. Curtea era înţesată de miliţieni şi civili. Maşinile erau în Valea Vladului. Au năvălit în casă. Soacra mea a aruncat pe geam un ceas pe care îl primise de la Mircea şi fotografiile cu acesta. Ne-au cerut să ne îmbrăcăm. Ne-au pus cătuşele, ochelari negri la ochi şi ne-au dus la coloana de maşini. Acolo era un adevărat CIA6vacarm, jale, ţipete. Eram gravidă în luna a cincea sau a şasea şi mi s-a făcut rău. Am fost înviată cu apă. Ne-au despărţit şi ne-au aruncat în dubă, unde mi s-a făcut iarăşi rău” (Elena Ularu). Sever Ularu adaugă: „Toţi securiştii care au intrat în casă erau îmbrăcaţi în salopete. Cei din curte şi din grădină erau în salopete sau în civil” (Sever Ularu). În aceeaşi noapte au mai fost arestaţi: Alexandru şi Rafira Popovici (părinţii lui Mircea), Gheorghe şi Ioana Popovici, Filimon şi Paraschiva Popovici (toţi rude cu Mircea Popovici), Aurel şi Bibica Corlan (gazdele lui Alexandru Tănase), Constantin şi Constanţa Moangă şi fiica lor, Viorica Moangă. Aurel Corlan era invalid al războiului din Răsărit (Nicolae Ularu, Sever Ularu).

În data de 9 octombrie a început, la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, judecarea Dosarului nr. 2224/ 1953 privindu-i pe: Tănase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoilă Ioan, Pop Gavrilă, Tolan Ion – cei şase paraşutaţi de către serviciile militare secrete franco-americane pentru a destabiliza sistemul politic instaurat în România după 1947. Tartler Erich, Dincă Gheorghe, Buda Ion, Corlan Aurel, Inhasz Ioan, Cosma Ion, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Vlad Mihail Vasile, cei care le-au oferit găzduire şi sprijin cât timp cei şase, dar şi alţi paraşutaţi, care nu au ajuns în instanţă (vezi grupul „Pascal” şi grupul „Fiii Patriei”), s-au aflat în diferite zone ale ţării sau în Bucureşti. În acelaşi dosar este judecat şi Toma Bebi!

Tribunalul îi condamnă pe toţi la moarte şi dispune confiscarea totală a averii personale. Stetin Elena este condamnată la 25 de ani temniţă grea, beneficiind de circumstanţe atenuante, fiind rudă de gradul I cu acuzatul Mircea Popovici. I se aplică şi pedeapsa confiscării totale a averii. Elena Stetin a murit în închisoare (Elena Ularu, Sever Ularu, Nicolae Ularu). De acelaşi tip de circumstanţe a beneficiat şi Alexandru Popovici, tatăl lui Mircea. El a fost condamnat în baza articolelor 121, 123, 184 Cod Penal coroborate cu articolele 1, litera a, art. 4,6,7 din Decretul 199/1950, la 20 ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii personale. Şi Alexandru Popovici a murit în închisoare (Nicolae Ularu, Elena Ularu). Singurul pentru care procurorul militar a cerut o pedeapsă simbolică, întrucât „odată ajuns pe teritoriul ţării […] s-a predat imediat autorităţilor de stat […] făcând mărturisiri cu privire la mârşăvia Sadoveanumăsurilor ce trebuiau întreprinse împotriva patriei noastre” , a fost Toma Bebi. Pentru că i-a trădat pe ceilalţi paraşutaţi, Toma Bebi a primit doar trei ani închisoare (Elena Ularu, Nicolae Ularu, Sever Ularu). În cazul acestuia a acţionat justiţia divină. A murit, de cancer, în timpul detenţiei.
Condamnarea la moarte a celor 13 judecaţi în procesul paraşutaţilor în România vândută, coroborată cu sancţiunea aplicată lui Toma Bebi şi cu scăparea „printre degete” a celor din grupul „Pascal”, îi absolvă pe martirii paraşutaţi la moarte sigură de orice complicitate cu poliţia politică comunistă, împrăştiind orice urmă de îndoială cu privire la caracterul şi moralitatea lor. Tirania comunistă, prin diabolica securitate, a încercat să le pângărească memoria şi după ce i-a executat. Din păcate, a şi reuşit, în mare măsură şi pentru multă vreme.

Sentinţele de condamnare au fost date şi citite în şedinţă publică în 12 octombrie 1953 şi au fost primite cu „satisfacţie de numerosul public prezent în sala de judecată”.

După pronunţarea sentinţei, cei condamnaţi înaintează recurs la Tribunalul Militar pentru Unităţile Ministerului de Interne. La 24 octombrie 1953, respectiva instanţă pronunţă Decizia nr. 1092, respinge recursul pentru toţi condamnaţii şi sentinţa de condamnare la moarte rămâne definitivă.

În aceeaşi zi (24 octombrie), condamnaţii formulează cereri adresate Prezidiului R.P.R., solicitând îmblânzirea pedepsei. Aşa, de exemplu, Mircea Popovici, a cărui cerere am lecturat-o, solicită „comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă”. Probabil toţi condamnaţii la moarte au cerut aceeaşi clemenţă. Toate cererile sunt preluate de către Direcţia Tribunalelor Militare din Ministerul Justiţiei, care înaintează un raport centralizat Serviciului Graţieri de la Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R.. Adresa-raport poartă numărul Z.O. 4015 din 26 octombrie 1953. Surprinzător, centralizatorul cuprinde doar 12 nume. Lipseşte cel al lui Vlad Mihai Vasile. Să fi fost singurul care a considerat că este de prisos să ceară clemenţă de la stăpânii celor care îl condamnaseră la moarte? Să fie o neglijenţă a celor care au întocmit raportul? În actualul stadiu al cercetării nu se poate formula un răspuns corect.
Prezidiul Marii Adunării Naţionale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor „conducători” ai statului de democraţie populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu pe înscrisul trimis de Direcţia Tribunalelor Militare, se pune următoarea rezoluţie: „Se respinge. Nu se încadrează în Decretul 155/1953”. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 oct./1 noiembrie 1953, la Jilava, cei treisprezece condamnaţi la moarte au fost executaţi prin împuşcare. Au fost împuşcaţi: 2 ingineri, 3 studenţi, 2 ţărani, 3 muncitori, un medic, un jurist şi un elev. Apartenenţa lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadraţi politic şi un membru UTC, din 1948. În privinţa averii condamnaţilor, facem următoarele precizări: 10 nu au nicio avere personală, unul posedă 1,60 ha teren arabil şi una casă de locuit, unul are 0,50 ha teren arabil, unul 0,28 ha teren arabil şi una casă de locuit. Toţi sunt foarte tineri. Cel mai în vârstă are, la momentul execuţiei, 38 de ani, iar cel mai tânăr, 20 de ani.

loading...

One comment

  • Dan Jordan Herford

    Este absolut dezgustator de a publica fotografia marelui scriitor roman MIHAIL SADOVEANU alaturi de articolul unde se arata motivul executarii si comdanarii la moarte a legionarilor parasutati pentru a face acte de terorism pentru a rasturna regimul comunist de atunci!
    “.. Prezidiul Marii Adunării Naţionale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor „conducători” ai statului de democraţie populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu”
    Pai este la mineat cocosului sau a prostului,ca NU Mihail Sadoveanu ci Prezidiul Marii Adunării Naţionale ,din care facea parte si autorul.Celelalte nume nu se pun..?!?!Avea vreo putere autorul de a respinge cererea de comutare a pedepsei cu moartea in munca silnica”..?!NU!Deoarece de fapt aceasta a fost motivul cereri: Comutarea pedepsei cu moartea in munca silnica” i!Legionarii erau deja condamnati la moarte de catre Tribunalul Militar,iar condamnarea era deja dictata de sus!!

    Cum se falsifica Istoria si se face din ea Mitologie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *