Vâlcea este cel mai frumos judeţ din România (VI)

De ce? Simplu, pentru că dincolo de toate poveştile acestui judeţ, de istoriile pe care le are scrise, spuse sau nerostite, Vâlcea are cu sine un cumul de legende, un cumul de tradiţii, un cumul de minuni, care curg de sus dinspre munţi şi trec pe lângă margini de sate, margini de păduri, margini de timp. Toate acestea vin de acolo din văile şi cheile râurilor care au scris geografia acestui minunat judeţ.

Povestea hoţilor de codru vine pe aripi de cer dinspre Lacul Cîlcescu, crestând Munţii Parâng, până jos spre vărsare, odată cu Lotrul, râul care a oferit nordului de judeţ o nouă Elveţie. Râul care ştie povestea păstorilor ungureni din Voineasa şi Mălaia, primele iubiri ale italienilor din Brezoi. Latoriţa este râul care a născut Lostriţa, peştele care a fost la început prinţesă, spune legenda.

Să nu uităm de Boia, râul care aduce de sus, de pe crestele Făgăraşilor, ultima strofă a iernii, sub formă de zăpadă topită. Şi care plimbă spre Câineni şi Boişoara drama românilor fugiţi de sub imperiul de nord şi misterul caselor săseşti, strecurate prin Câineni Mari.

Băiaşu este râul Loviştei, râul căutătorilor de aur, sau, altfel spus, râul lânii de aur. Este aici istoria celor care, în noiembrie pe asfinţit, puneau lâna în apele reci ale muntelui şi în martie, la dezgheţ, o scoteau aurie.

Muereasca este râul care aduce jos, printre fostele mori de apă, boncănitul cerbilor de pe Buila, duhul sfânt al Athosului de la Frăsinei, casele cu cerdac ale pietrarilor din comuna îngustă de munte.

Sau Olăneştiul şi povestea râului de sânge care vine ca o aortă de sus dinspre Căpăţâni şi după ce supură în izvoare minerale, ştie povestea măglaşilor de la ocnele de sare şi ale boierilor din Vlădeşti.

Nu putem să trecem peste Govora, râul care curge cu povestea ielelor din Stoeneşti, mângâie Mihăeştiul pe la margini, sau principele Topolog, cel care apără ca un cavaler judeţul la est, mângâind tandru livezile şi grădinile din Milcoiu, paşoptiştii lui Nicolae Bălcescu şi Brătienii din Galicea.

Iar dacă e să dăm Cezarului ce e al Cezarului, Bistriţa, regina apelor din Vâlcea, care săpă chei înguste, şopteşte ultimul testament al lui Matei Basarab, citeşte slova veche de la Mănăstirea Bistriţei, dă apă albinelor de la Tomşani, află istoria cioplitorilor în lemn de la Băbeni şi a ultimilor păstori venetici. Se logodeşte cu Otăsâul, râul care ştie despre dârzenia celor din Bărbăteşti, aroma prunelor de la Pietrari şi mirosul de fân cosit de la Păuşeşti.

Luncavăţul, un puşti zbanghiu ca orice râu de munte, cântă doinele ciobanilor din Vaideeni, spală lutul pentru ceramiştii din Horezu, dă apă cailor căpitanului Maldăr, celor din Oteşani le spune cum arată roşul merelor din crâng, pe la Popeşti se întinde leneş cu ochii spre satul din pădure al Firijbei şi spre haiducii lui Cotoşmanu, oprindu-se la un căluş la Şirineasa.

Şi povestea nu se încheie, continuă cu râul Loirei din România, Olteţul castelelor boeirilor valahi dinspre Grădiştea spre Bălceşti, ştiind istoriile Zătrenilor, Pârâienilor, Pleşoienilor, Otetelişenilor. Sau Cerna care ştie ce gust au arjanele de Lăpuşata, eseurile lui Ierunca din Lădeşti sau cum treiaru grâul cei din Fârtăţeşti sau cum păşteau vitelor roeştenii.

Pesceana are cântecul ei, este râul care pleacă din pădure şi se îmbată cu vin mai jos la Creţeni sau Mamu, care ştie povestea olarilor de la Lungeşti, a Buzeştilor lui Mihai Vodă

Toate aceste legende aduse de ape sunt adunate de bătrânul cronicar al apelor, nimeni altul decât Poseidonul Vâlcii, râul Olt, majestatea sa care de la Câneni până la Voieceşti îşi adună copii şi îi duce frumos spre Dunăre şi de acolo spre nemurire….

Mihai IONESCU