Uriaş gest nobil şi de respect pentru România, păstrat în arhivele din Oteşani

1918. România termină învingătoare prima conflagraţie mondială. Se încheie astfel războiul pentru reîntregirea neamului. Un război naţional, un război în urma căreia România se redifeneşte în noile sale graniţe de limbă şi spirit. Un război, în care participarea tinerilor a fost una pe bază de patriotism, de simbol, un război în care s-a cântat pentru prima dată „Treceţi, batalioane”.

Vâlcea a fost teatru de operaţiuni iar mii, zeci de mii de vâlceni au participat la acest război sfânt, în urma căruia Transilvania redevine după aproape 1000 de ani, pământ românesc.

Dar, povestea fascinantă de istorie se întinde după 1918. O pagină de demnitate, una impresionantă, una pe care azi am ascultat-o fascinat şi am înţeles că istoria chiar dacă nu e scrisă, e trăită şi expusă în fiecare casă din Vâlcea, în fiecare amintire, în fiecare apă, pădure, în fiecare sat…

Oteşani, 1916. Peste 200 de tineri pleacă voluntari pe frontul României. Era războiul unei naţiuni. Tineri de 18, 20, 30 de ani se decid să lase acasă o mamă îndurerată, o iubită, o soţie şi să plece la Marele Război. Mulţi poate nu aveau idee ce înseamnă concret ororile războiului. Dar se duc mândri, ştiind ce înseamnă România. Este o efeversecemţă şi un patos naţional care nu poate fi descris în cuvinte. Un mare om de front era în acea vreme locotenentul Ştefănescu. Acesta este „vinovat” în sensul bun al cuvântului pentru această uriaşă chemare la oaste a tinerilor din Oteşani, Măldăreşti, Popeşti.

Loctenentul Ştefănescu era dintr-o familie de boiernaşi din Oteşani dar un tânăr al satului care era îndrăgit, iubit, ascultat. Era student la drept când a început războiul, în ani terminali.

1918. România încheie Marele Război. Cei din  Oteşani se întorc acasă. Mai puţin de 50 de tineri. Tineri îmbătrâniţi brusc în cei doi ani. Cu figurile încercate, cu aminitiri groaznice ale tranşeelor, ale camarazilor străpunşi de gloanţe. Mulţi vin acasă fără picioare, fără mâni sau cu zeci de răni.

Imaginea acestor cândva tineri, întorşi la vatră este una care parcă în ziua aia a amuţit şi păsările de curte. Se spune că, cei 50 de flăcăi, care în cârje, care mergând apăsat care privind în gol, care plângând a făcut să oprească ploaia rece de toamnă,  păsările să tacă, vântul să nu sufle. Era atâta linişte încât se auzeau norii mergând pe ceruri. Veneau acasă eroii.

A doua zi, România din Oteşani, un fragment de România Mare, scrie una din cele mai de respect pagini ale istoriei.

Cei doi mari boieri ai comunei, Ştefănescu şi Stătescu, oameni cu moşii uriaşe, cu proprietăţi la Râmnic, la Bucureşti şi Craiova merg împreună la primărie, deşi se duşmăneau de o viaţă. Acum merg împreună la Primărie. Şi ce fac acolo?

Donează fiecare jumătate din pământ, cu titlul să fie împărţit la cei care au fost pe front, funcţie de familie, de număr de copii. E chemat notar de la oraş şi azi, se păstrează pe acte mari, cât o carte acele titluri primite de eroi. Văduve şi părinţi au fost chemaţi la primărie să primească acele pământuri bune şi roditoare pentru eroii dispăruţi.

Un gest minunat, un respect pentru acei tineri care în 1916 au plecat pentru o Românie şi nu s-au mai întors sau, s-au întors umbriţi pe interiori de ororile câmpului de luptă.

O pagină oarecare de istorie, cu gesturi simple, uitate prin acte prin arhive, dar niciodată uitate de ei, de oameni. Spuse cu emoţie mereu şi mereu, să nu piară, acei mari români într-un neant al timpului.

Liviu POPESCU