Un vâlcean este autorul ideii ca Oda Bucuriei să fie Imn al Uniuni Europene

Oare câti români cunosc faptul că idea imnului Uniunii Europene a plecat în anii 30 de la un român, vâlcean de origine din Măciuca, Dumitru Drăghicescu, considerat de mulți, drept unul din cei mai mari sociologi ai lumii.

În monumentala sa lucrarea “Noua Cetate a lui Dumnezeu”, un adevărat compendiu, o magistrală lucrarea de filosofie a istoriei, Drăghicescu pleacă pe urmele analizei evoluţiei sociale ale Europei de la Cetăţile Greceşti, până la Europa Modernă, arătând că universalismul este generat firesc, ca o etapă finală a dezvoltării naţiunilor.

Drăghicescu este un adept al Uniunii de State, al unui compozit global, în care toate neamurile să aibă legătură intrinsecă umanitatea dar fără a pierde naţionalitatea.  Astfel acesta face un cult pentru Societatea Naţiunilor, cu cel puţin 15 ani, până la formarea Uniunii Europene. Drăghicescu are ca model Liga Naţiunilor, opera preşedintelui american Wilson.

Vorbind de o Societate a Naţiunilor Drăghicescu nu numai că prezintă vizionar fundamentul viitoarei Uniuni Europene dar o defineşte până la esenţă, atât ca organigramă cât şi produs, limbă, imn, armată, etc…

“Dacă e de coborât în detalii, va trebui anvizajat că Societatea Naţiunilor cere nu numai o limbă universală, dar şi, după exemplul naţiunilor modene, un imn universalist, care precum La Marsellaise, concentreayă sentimentele universaliste şi le exprimă în limbajul divin al armoniei. Instituţia trebuie să aibă unul al său”, spune Drăghicescu. Şi el vorbeste apoi despre Simfonia a 9-a a lui Beethoven “al cărui text a fost luat de la Schiller, este imnul care cântî triumful universalismului. În vestibulul instituţiei, bustul lui Beeethoven va trebui să nu lipsească. Şi dacă vreodată se va institui un cult al Societăţii Naţiunilor, corul din Simfonia 9-a este indicat şi se impune” (Noua Cetatea a lui Dumnezeu, vol I)

Ce putem spune…

Melodia care simbolizează UE este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.

Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească – viziune împărtășită și de Beethoven.

În 1972, Consiliul Europei a transformat „Oda bucuriei” în propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene. Fără cuvinte, în limbajul universal al muzicii, acest imn dă glas idealurilor europene de libertate, pace și solidaritate.

Imnul european nu își propune să înlocuiască imnurile naționale ale țărilor membre, ci să celebreze valorile lor comune. Imnul este interpretat în cadrul ceremoniilor oficiale la care este reprezentată Uniunea Europeană și, în general, la diferite evenimente cu caracter european.

Dumitru Drăghicescu (1875-1945), sociolog, om politic şi diplomat, este o personalitate remarcabilă a cultu­rii româ­ne, puţin cunoscută sau, ori­cum, mult mai puţin cunoscută decât merită să fie. Ignora­rea lui îşi are rădăcinile în perioada comunistă, care nu avea cum să găsească în opera lui puncte de sprijin pentru simplismul fra­zeologiei marxiste.

Dumitru Drăghicescu se înscrie într-un curent de gândire – etnopsihologia, aşadar psihologia popoarelor, la modă în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea -, care s-a dovedit a fi o disciplină falsă (ca de pildă freno­logia, ştiinţa care descifrează caracterul uman pornind de la protuberanţele craniului).

S-a născut la 4 mai 1875, în comuna Zăvoieni (Vâlcea), azi Măciuca, într-o familie de boieri mărunţi, gospodari şi cu dragoste pentru cultură. După absolvirea şcolii primare din comună, a urmat studii liceale la Cra­iova, unde l-a avut ca profesor, printre alţii, pe George Constantinescu, tatăl savantului Gogu Constanti­nescu, a cărui influen­ţă a fost hotă­râtoare pentru orientarea tâ­nărului Drăghicescu spre studiile sociologice. După bacalaureat, a urmat studii universitare în drept şi în filosofie la Bucu­reşti, finalizate în 1901 cu o lucrare de licenţă intitulată Influ­enţa lui Kant asupra lui Auguste Comte şi apoi şi-a continuat studiile în Franţa, la École des Hautes Études Morales et Sociales şi la Collège de France.

La Paris, împreună cu alţi studenţi români (printre care Nicolae Titulescu şi I. G. Duca), precum şi cu studenţi bulgari şi sârbi, a pus bazele unei societăţi intitulate Union des pays danubiens, orientată către promovarea intereselor naţionale ale ţări­lor lor. A urmărit prelegerile unor mari gânditori şi sociologi (Henri Bergson, Emile Durkheim, Gabriel de Tarde) şi a obţinut doctoratul în sociologie în 1904, sub conducerea lui Emile Durkheim, cu lucrarea Despre rolul individului în determinismul social. Era primul şi deocamdată unicul român cu studii de socio­logie complete. După întoarcerea în ţară, a fost conferenţiar (1905-1910) la catedra de Sociologie a Universităţii din Bucu­reşti.

În 1910, a candidat pentru un post de titular la catedra de etică, estetică şi sociologie la aceeaşi universitate, dar câştigător a fost declarat – în urma unor aranjamente în culise, conduse de Titu Maiorescu – Ion Rădulescu-Pogoneanu, un cărturar meri­tuos, desigur, dar care nu avea o formaţie sociologică. Era, în schimb, apropiat de cercurile junimist şi conservator. Tot aspecte colatera­le, politicianiste, au determinat şi al doilea eşec la concursul din acelaşi an de la Universitatea din Iaşi, când i s-a întocmit un referat negativ, pe seama unor presupuse idei socialiste din lucrările sale, care ar avea o influenţă negativă asupra studenţilor.

Mult mai mult succes a avut însă Drăghicescu în politică. în timpul primului Război Mondial a fost trimis de guvernul român la Paris, spre a promova drepturile României asupra teritoriilor locuite în majoriate de români – Transilvania şi Basarabia. A participat la lucrările Comitetului naţional al româ­ni­lor din Transilvania, condus de Traian Vu­ia, care apoi a trecut sub conduce­rea lui Take Ionescu, sub numele de Comi­te­tul Naţional al Unităţii Române.

După război, a fost activ ca deputat şi senator liberal. Când naziştii au venit la pu­tere în Germania, a făcut parte dintr-o delegaţie românească trimisă la Liga Naţiunilor, care a avertizat comunitatea internaţională despre pericolul nazist pentru pacea mondială. între 1935 şi 1937 a fost ministru plenipotenţiar în Mexic, unde, în 1937, preşedintele Mexicului l-a decorat cu Ordinul Aztec, gradul Mare Ofiţer.

Dumitru Drăghicescu a sfârşit trist: s-a sinucis la 14 septembrie 1945, iar bio­grafii lui sunt discreţi în privinţa motivelor care au dus la această decizie. Va fi fost în cauză, în mod sigur, şi deznodământul celui de-al doilea Război Mondial, care-i adusese pe ruşi în poziţia de ocupanţi ai României şi care deja, la acea dată, făcu­se­ră paşi uriaşi în direcţia implantării regi­mului comunist.

Când s-a republicat, în 1995, după aproape 90 de ani, lucrarea sa Din psihologia poporului român, mulţi comentatori au observat actualitatea observaţiilor sale cu privire la psihologia, mentalităţile şi comportamentul românilor. în 1907,  Dumitru Drăghicescu avea sentimentul că trăieşte într-o perioadă de tranziţie şi scopul lucrării sale era de a stabili o linie de mij­loc între caracterizările ditirambice de admiraţie şi cele violent negative rezervate românilor de către unii observatori străini. Scopul lui era să determine care sunt for­ţele şi slăbiciunile sufletului românesc şi pe această cale să faciliteze o dezbatere raţională cu privire la obiectivele realiste pe care şi le pot propu­ne, cu şanse de succes, românii.

Dezbaterea aceasta nu a avut niciodată loc. Puţinii comentatori dinainte de 1995 s-au mărgi­nit fie să subscrie total la defec­tele atribuite de Dră­ghi­­­ces­cu români­lor, fie să le res­pin­gă, cu oroare patriotică. După 1995, pri­mul sociolog român a început să fie privit ca un gânditor cu un mare coeficient de actualitate.

Defectele românilor se datorează însă, potrivit lui Dumitru Drăghicescu, în totalitate influen­ţelor străine (slavi, unguri, greci, turci) şi vicisitudinilor istoriei. Româ­nii sunt pasivi şi individualişti; faţă de legi mimează respectul doar spre a le ocoli cu abilitate. Sunt duplicitari şi nu duc la capăt lucrurile începute. Nu res­pectă ie­-rarhiile şi fiecare vrea să-şi fie unicul stă­pân. Sunt indisciplinaţi în muncă şi se tem mai puţin de sărăcie decât de efort. Dar dacă, prin caracterul lor, românii sunt inferiori altor neamuri, prin inteligenţă, în schimb, ei sunt superiori.

Liviu POPESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *