„Trei, Doamne, şi toţi trei, eins zwei drei polizei!”, balada poliţiştilor vâlceni ajunşi!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi Costi trei feciori,
Şi i-a făcut toţi trei deodată
La sediu de partid, mă tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni –
Şi-a fost de veste lumea plină,
La steagul PSD-ului se-nchină;
Şi mândrii IPJ-ului păuni,
Comisarii au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazete că s-a dat
Poruncă să Devină-n ţară
Toţi cei intraţi în PSD de astă-vară –
Şi rând pe rând ajungeau oameni de sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au intrat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i vadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu mâinile telefoanele măsurând,
Şi nu ieşeau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la guvern
Să afle ce dorea.

Gutăul vechi îi iese-n prag.
– „Ce-mi face Eugen el întreabă,
De Eugen este mai cu grabă,
Că Eugen îi este cel mai drag.
– „E deputat! El a ieşit la Vâlcea
Nu chiar în cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Eugen deşi e nou pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i iasă Neaţă! Acest lucru
Chiar îl fericea.

Blăstem pe tine, braţ Buican!
– „Dar Nae-al nostru cum o duce?
– „E la Horezu, taică, primar de cruce,
Are la brâu mândru colan!
– „Dar bietul Florian Marinu? – „Prefect şi Mircea
Azi anunţă Grindeanu.

Costi n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea picioarele fix pe pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei PSD-ei într-un cuvânt!.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, ţopăind p-afară,
Şi fericit la CJ-eu urca pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi la partid dădură chef, bairamul,
Şi până dimineaţă  erau déjà beţi.

Nu se simţea de-i vin ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească –
Fericit pe drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi în miez de primăvară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar obositul om sta tot acolo
Un sfânt, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau mulţi pesedei,
Şi uruiau maşinile pe stradă,
activiştii treceau făcând paradă, –
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi strigă cu pumnii strâns pe tâmple:
„Trei, Doamne, şi toţi trei,

eins zwei drei polizei!”

de Costi Coşcubuci