Top 10 bijuterii ale Olteniei de sub Munte pe care doar la Vâlcea le puteți vedea

10 locuri pe care merită să le descoperi în Vâlcea de sub munte, a Olteniei

Avem parte astfel de cel mai frumos spectacol al moștenirii cultural vâlcene pe care doar Vâlcea de sub munte a Olteniei îl poate oferi oricârui iubitor de Dumnezeu. Dacă România trebuia să aibă o icoană de închinăciune, trebuia să fie doar Vâlcea. Judeţul voievozilor, al spiritualităţii, al românismului. Astfel, vă adresăm invitaţia la o vacanţă în simfonia celui mai frumos judeţ al României, in destinația care vă oferă cele mai frumoase momente de petrecere a timpului liber, de la natură spre locuri unde se simte parfumul boieresc și până la potecile care poarta legendele locului.
Vâlcea de sub munte a Olteniei are cel mai spectaculos ţinut alpin, unde muntele, tradiţia, dumnezeirea, arhitectura, casele noastre sunt implicate în cea mai frumoasă pictură a facerii lumii.

1. Singurul atelier de borangic din România

ÎmpletireaFirului de borangic de la Stoenești
Pe drumul naţional 67 Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, la Stoeneşti, se află singura fabrică de ţesut din România, care foloseşte firul de borangic. Războaiele sunt manuale iar cele 10 angajate ale fermei realizează adevărate minuni. Familia Niculescu este deja cunoscută doar în România pentru artizanatul de la Vâlcea, este un reper pentru ceea ce înseamnă valorificare zestrei noastre, a poveştii de neam românesc. Pentru că un costum popular, o ie, un ilic, un suman povestesc prin formele, culorile, ţesătură viaţa noastră, trecutul nostru. „Broderiile naţionale, costumele populare nu sunt doar un moft al unei tradiţii de mult apuse. Ele reprezintă de fapt întreaga moştenire culturală a ţăranului român. Este vorba despre un tot unitar de legende, poveşti, basme, fabule, culori şi înţelesuri. Întelesuri profunde, simbolism ascuns. Este vorba de migală şi fascinaţie, originalitate şi păstrarea tradiţiei. Iar unele motive coboară din preistorie. Ele spun multe despre zona geografică, istoria, tradiţia fiecărui grup”, cum mărturiseste doamna Niculescu.

2. Parcul Buila-Vanturarita

Buila-Vânturariţa, micul munte mare,
Sit al Reţelei Ecologice Europene Natura 2000, cel mai mic parc naţional din România, cu o suprafaţă de 4186 ha, situat în Judeţul Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii, pe teritoriul localităţilor Costeşti, Bărbăteşti şi Băile Olăneşti a fost înființat în masivul Buila-Vânturarița..
Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului, cu o lungime de cca 14 km, de la vest de Cheile Bistriţei vâlcene, până la est de Cheile Olăneşti (Folea), creastă dominată de cele două vârfuri care dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi Vârful Vânturariţa Mare (1885 m).
Masivul Buila, cu ale sale stânci izbitor de albe, care răsar pur și simplu din verdele pădurilor de molid, domină întregul peisaj. Frumusețile naturale ale zonei sunt întregite de numeroasele forme de relief carstic prezente prin chei, peșteri și avene. Totul, aici, este într-o perfectă armonie: splendoarea muntelui, sunetul cristalin al celor 44 de izvoare nesecate din zona Costești, „amprenta” celor 100 de peșteri și…divinitatea care te înconjoară din salba de schituri și de mănăstiri.

Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic, cu numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotişuri calcaroase, hornuri, ace, strungi) şi endocarstice (peşteri şi avene). Datorită caracterului de insularitate şi accesibilităţii dificile, în masiv s-au păstrat nealterate numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri.

3. Biserica 44 de Izvoare sau „Schitul de sub Piatra”

In satul Pietreni, la extremitatea nord-vestica a acestuia, si la poalele Muntilor Buila-Vanturarita, inconjurata de codrii seculari si livezi de pruni și meri o frumoasa bijuterie arhitecturală asteaptă sa fie descoperită . Biserica se afla pe malul stang al râului Costesti, la iesirea acestuia din Cheile cu acelasi nume. Numele bisericii – „44 de izvoare” – vine probabil de la multimea izvoarelor ce se găsesc în zonă. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale vindecatoare, de care nu mai știu decat localnicii. Pe vremuri, in localitate a funcționat si o baza de tratament  Initial, biserica a fost metoc al Manstirii Bistrita, cunoscuta fiind sub numele de „Schitul de sub Piatra”. Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscriptiei de la intrare..Pictura este opera pictorului bistritean Efrem Zugravul, din pacate deteriorata in urma fisurarii peretilor, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera aflata in apropiere. Biserica a fost vizitata de regele Carol si de Alexandru Odobescu. De la biserica, pe o poteca nemarcata inspre nord-vest, se poate ajunge, dupa cinci minute de urcuș, in Cheile Costeștilor.

4. Biserica fostului schit Peri

Este ctitorie a logofatului Parvu Cantacuzino si a egumenului Paisie, asa cum arată frumoasa pisanie în piatră de deasupra intrării. Schitul, ce dateaza înca din anul 1689, a fost destinat tiganilor-robi ai mănăstirii Bistrița, drept care a primit si denumirea de „Schitul Tigania”. Din micul schit a ramas numai biserica si un mic cimitir. Biserica de dimensiuni reduse este de plan drept, fără pridvor și fără turle, cu absida altarului poligonală la exterior și usor decroșată. Structura este din pereți din zidarie mixtă – piatra de râu si blocuri de calcar – boltiri din caramidă peste toate compartimentele, sarpanta din lemn, invelitoare din sita. Interiorul a fost pictat in stil post brancovenesc, in anul 1788, asa cum arata pisania din naos. Inconostasul din lemn reprezinta o piesa speciala, atat datorita valoroaselor icoane pictate, cat si decoratiei sculptate, policroma și aurită. Tot la interior se remarca multitudinea de nișe plasate la diferite inalțimi. Ușa bisericii, realizată din lemn masiv, bogat sculptată, face pereche cu ușa bisericii Arnotei si se sustine ca a apartinut vechii biserici a mănăstirii Bistrița.
Din pictura exterioară s-au păstrat numai pe fațada vestică cateva fragmente: întreaga icoana de hram, o valoroasă inscripție ce datează pictura exterioara si un fragment pe brâul median. Actualul parament, dantelat de vechile tencuieli prezintă însa o valoare deosebită prin alternanța materialelor de construcție: piatra de calcar moale (siga), bolovani de râu și cărămidă – reprezinta unul din elementele cele mai valoroase ale edificiului. Înainte de intervenție, biserica se află într-o stare de conservare precară. Zidurile, bolțile și arcele prezentau fisuri și crăpături, cauzate de terenul neomogen, adancimea de fundare, seismele majore si de vibrațiile zilnice produse de exploziile din cariera de calcar învecinată. Acestea au afectat și fresca interioară, de mare valoare.

5. Satul Olari din Horezu, unde pământul prinde culoare, vorbeşte, se mişcă şi devine nemuritor.

Pentru că la Horezu avem cel mai frumos atelier în aer liber. Horezu trăieşte prin asta, este capitala europeană a ceramicii. Şi are de peste 2000 de ani, jocul cu focul şi pământul.Prin harul lor, meșterii olari sunt priviți ca niște „vrăjitori”. De aceea, la Horezu, despre olar se spunea că „va avea mare muncă pe lumea cealaltă, că arde și chinuiește pământul”. Într-o legendă se spune că olarul și-a furat meseria din cer, de la Dumnezeu, care, la facerea lumii, l-a zămislit pe om din lut, însuflețindu-l, dar olarul, neputând să dea vaselor viață cu suflarea lui, le-a băgat în dogoarea focului, ca să le dea suflet și grai. În Horezu există un sat-muzeu, Olari, un sat european al acestei bresle, unde pereții caselor sunt împodobiți cu celebrele farfurii hurezene. Un simbol dominant în decorarea vaselor de Horezu este cocoșul. Meșteșugul olăritului este o îndeletnicire străveche a omului, iar România încă păstrează vie această tradiție în câteva zone din țară. Centrul ceramicii de Horezu este satul Olari, unde încă există familii de olari tradiționali, ce duc mai departe o moștenire de 300 de ani, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.
.
Arta olăritului s-a transmis din generație în generație, fiind practicată atât de femei cât și de bărbați. Tradițional bărbații erau cei care prelucrau argila în materia primă pentru modelarea vaselor, iar femeile se ocupau cu decorarea acestora, utilizând un corn în care se prinde o pană de gâscă prin care curge vopseua. Printre motivele tradiționale cu care erau decorate vasele se mai numără: spirala, spicul, coada de păun sau pomul vieții.

6. Măldăreştii Vâlcii sau povestea Culelor de Aur din pădurea de stejar

La cinci kilometri de Horezu, pe drumul Craiovei, se află o scenă, o „pictogramă”, un moment conservat în timp al vieţii aristocraţiei româneşti de la mijlocul veacului al XVII-lea.Depresiunea Horezului dăinuie în timp ca un adevărat centru de cultură românească, aici „s-au întâlnit toate drumurile şi toate nervurile filonului de creaţie ale Olteniei de sub munte şi, nu degeaba, de pe tot cuprinsul României, stilul arhitectonic brâncovenesc s-a născut aici”, spune istoricul Sorin Oane.
Complexul muzeal Măldăreşti, situat în comuna cu acelaşi nume, este decupat din timp şi aşezat pe o colină, între stejarii seculari, dând şi astăzi, celui care intră, linişte, relaxare şi „pohta de a scrie”, aşa cum i-a dat-o şi fostului premier interbelic I. G. Duca. A fost organizat într-un cadru natural pitoresc şi reuneşte Culele Greceanu, Duca, precum şi Casa memorială I.G. Duca, toate fiind monumente deosebite ale arhitecturii româneşti, în care se împletesc armonios elemente ţărăneşti din zonă cu elemente ale unor construcţii cu caracter de fortificaţii.
Pe aceste meleaguri unde legenda se îmbină cu istoria, Cula Greceanu îşi are începuturile în secolul al XVI-lea, când Nan Paharnicul construieşte un turn de apărare, iar nepotul său, Tudor Maldăr, adăuga, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, restul construcţiei. Legenda pictată de la parterul Culei Greceanu spune o poveste în imagini despre fostul căpitan din armata lui Mihai Viteazul, Tudor Maldăr, care, luat prizonier de turci, avea o singură şansă ca să scape de eşafod. Aceea de a fi „îndrăgit” de o fată de viţă nobilă. Aşa s-a şi întâmplat, fata unui mare paşă s-a îndrăgostit de chipeşul soldat valah, dar împotrivirea familiei a făcut ca cei doi să fugă din Imperiul Otoman şi să îşi găsească ascunziş aici, în zona Măldăreştiului. De acolo, în imagini, este pictat arborele genealogic al familiei Greceanu. Legenda mai spune că fata paşei era, la bază, de neam grecesc. Că este legendă, că nu e, prima astfel de fortificaţie de tip culă stă şi azi printre brazii şi stejarii seculari ai muzeului.

7. Conacul lui Maldar
La poalele Magurei Slatioara din Maldarești, langă Horezu un domeniu unde poți să trăiești răsfațul boierec de odinioară deschide oaspeților săi porțile unei cule autentice . Aici fiecare detaliu te imbie să retrăiști povestea vechilor boieri ai Olteniei.
Camerele conacului sunt încaperi “de poveste” ce poarta numele unor personaje din vechime. Fiecare cameră este un ansamblu rafinat, în care mobilierul istoric autentic, grinzile vechi si covoarele traditionale sunt armonios îmbinate cu cele mai moderne detalii de confort ( https://conaculmaldar.ro/).

8. Drumul legendar al potecașilor
Se spune că pe vremuri una din cele mai căutate şi mai plătite meserii din Slătioara era aceea a potecaşilor. Un fel de poteră privată, căutătorii de recompensă cum îi mai ştim. Aceştia erau tineri cu căutătura ageră, buni pistolari şi care erau angajaţi fie de boieri, fie de autorităţi, fie lucrau pe cont propriu pentru prinderea haiducilor. Erau temuţi în sat şi în regiune şi foarte aspri. Potecaşul din Slătioara era deja un nume şi dacă mergeai undeva să te angajezi fie la împărţie peste munţi, fie la curtea domnească, numai dacă spuneai că ai fost potecaş la Slătioara aveai prioritate. Pentru că nu era deloc uşor să prinzi un hoţ de codru mai ales că hoţii de codru umblau în ceată, pe când potecaşul era de unul singur.
Unul dintre potecaşii de acum vreo două sute de ani era Daniel, un flăcău înalt, cu sprâncene negre, care luptase în ţara autriacă şi care era de origine din sud, de pe lângă Craiova. Cu banii pe care îi primise simbrie, se mutase aici la Slătioara şi s-a angajat pe lângă boerii Măldăreşti. Îşi făcuse un rost şi a vrut să-şi caute fată pentru a-şi pune şi el un drum înainte. A cunoscut-o pe Teodora, fata popii din Slătioara. Dragostea a fost deopotrivă împărtăşită de amândoi dar la un an, de când cei doi se cunoşteau şi când să pună de nuntă mare s-a întâmplat nenoricirea. Măldăreştii l-au angajat pe Daniel să scape codrii de banda lui Irimia, un haiduc din Bengeşti Gorj care făcea prăpăd în această partea Vâlcii şi care stimula ţăranii să lase baltă munca de la câmpul boierilor şi să devină răzvrătiţi. Daniel a început misiunea şi evident din aproape în aproape a trebuit să afle unde era ascunzătoarea lui Irimia, de aici din zonă. Şi din păcate a aflat, că unul din căpitanii lui Irimia era chiar Stănică, fratele Teodorei şi băiatul mai mare al popii. Daniel l-a omorât în schimb de focuri pe Stănică. Dar banda lui Irimia alertată de gloanţe a sosit pe neaşteptate iar Daniel a fost şi el răpus. Teodoara a aflat seara destinul crunt al fratelui şi iubitului şi a dispărut din sat. Unii spun că a murit, alţii că s-ar fi dus la mănăstire la Hurezi, nu se ştie însă.
Slătioara are multe legende, multe le-a menţionat Dinu Săraru, unul din fii satului, multe le pot afla turiştii care vin la Sltioara. O localitate bogată, cu case înalte, cu drumuri de asfalt, cu aer de munte şi de deal, cu o măgură în faţă şi un Munţii Căpăţânii în spate.

9. Biserica din catunul Viorești

La Slătioara de Vâlcea, în cătunul Vioreşti, pe un podeu străjuit la apus de făgeturile Maguricei, iar la răsărit şi la miază-zi de apele Cernei Vâlcene şi de piramidele de nisip ale Măgurii Slătiorului, a fost ridicată în urmă cu 250 de ani biserica de plan dreptunghiular, lipsită de turn, de dimensiuni modeste, inchinata Naşterii Maicii Domnului, aici fiind, la acea vreme, se pare, un schit de maici, locul fiind cunoscut şi sub numele de Valea Calugăra.
Lăcaşul din Vioreşti a fost construit în anul 1782 de către vătafii de plai Ioan Ursanu şi Ion Viorel, iar la 1801 biserica a primit pictura interioară cât şi decorul exterior, care aici este format dintr-o pitorească friză a ctitorilor în straie de sărbătoare, împreună cu câţiva “potecaşi” călări, zugraviţi pe faţadele bisericii.
În pronaos, tabloul votiv de pe sud, vest şi nord îi reprezintă pe vătaful Ioan Ursanu, mama sa, Nedelea, popa Nicola şi popa Radu, Dumitra ereita şi Ilinca ereita (soţiile preoţilor), pictura fiind bine păstrată şi de curând restaurată, portretele ctitorilor dovedind darul şi harul zugravului Dinu din Craiova şi a ajutoarelor sale, zugravii Manole, Cochina şi Gheorghe.
Capitanii de plai, vatafii şi “potecaşii” erau oameni cu credinţă mare în Dumnezeu. Se spune că acolo unde clopotul uneia dintre biserici nu se mai auzea, oamenii puneau mână de la mână şi mai ridicau încă o bisericuţă.
O legendă de prin părţile locului spune ca pe aceste meleaguri au trăit cândva nişte uriaşi şi că o femeie a uriaşilor, care statea cu un picior pe dealul prăpăstios al Măgurii Slătiorului şi cu celălalt pe Măguricea, ar fi născut un prunc chiar pe locul unde se afla micuţa biserică. Oamenii mai spun ca femeia uriaşilor ar fi creat şi dealul pe care se afla satul Goruneşti, deşertând o singură poală de pământ.
Despre biserica “potecaşilor” din Vioreştii Slătioarei Academicianul Răzvan Theodorescu scria urmatoarele:
“…Veacul brâncovenesc poate fi socotit încheiat printr-un mic lăcaş, aflat în preajma Hurezilor voievodali în câtunul cu nume de floare al Vioreştilor din părţile Slătioarei vâlcene. L-au zidit în 1782 şi l-au împodobit cu zugrăveli către 1807 meşteri ţărani cu cheltuiala obştei neatârnate de aici, în frunte cu Ioan Popescu, zis Ursanu ctitor şi al altor locuri de închinăciune (….) Pe faţadele albe de la Vioreşti-Slatioara, se desfăşoara detaşate într-un desen a carui delicateţe nu e concurată decât de finețea cromatică amintitoare de preţioase manuscrise orientale efigiile unei vestite frize – cea a potecaşilor (…) Ei întruchipează acea, cum a numit-o cândva Nicolae Iorga, istoria anonimă a miilor de ţărani liberi ce au ridicat cu evlavie şi orgoliu salba de biserici de sub munte, din Buzău, Dâmboviţa şi Argeş, din Vâlcea, Mehedinţi şi Gorj, de la începutul modernităţii noastre, după domnia Brâncoveanului şi înainte de scurta cârmuire a lui Tudor Vladimirescu.”

 

10. Manastirea Alina Maria, o altă meteoră a Vâlcii
La capătul Romanilor de Sus, în stânga se deschide un drum, cel care urcă la vârful Romani. Drum de munte, paralel cu izvoare şi păduri răcoroase, temperatura care era jos de peste 35 de grade aici uşor se duce spre 25 – 27. Pădurile de fag te salută şi te conduc încet spre pădurea de brad care apare întocmai unei armate de vânători de munte, prezintă onorul. După doar 8 km, apare în faţă prima cabană. Da, aşa e, ajungem la Vârful Romani, acolo, unde pe coama muntelui, au apărut 100 de cabane care dansează din loc în loc, păstrând între ele acea distanţă elegant.
Dar nu asta este totul, peisajul care se deschide sub picioarele drumeţului, Horezu de jos, Tomşaniul, Costeştiul şi până departe până dincolo de Slătioara, te face să pui pe cap sceptrul şi coroana şi să te simţi Regele Munţilor Căpăţânii preţ de o secundă. Alegi să faci piruete, să mângâi frunzele ţepoase ale brazilor care torc la atingerea vântului. Dar dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, intri în mănăstirea Alina-Maria, o bijuterie construită în stil brâncovenesc, de Dumitru Creştin (nume predestinat) să fie loc de alinare pentru pierderea cea mai grea din viaţa sa. Platoul mănăstirii lasă călătorului loc de privit până departe spre Parâng în cel mai frumos colț de rai.