Stăneşti, puntea dintre Ardeal şi Ţara Românească

Situată în centrul judeţului Vâlcea, acolo unde clima rece a Subcarpaţilor şi cea caldă a dealurilor cuminţi ale judeţului au căzut la un acord tacit de a promova frumuseţea unui loc binecuvântat de Dumnezeu, comuna Stăneşti are ceva aparte, un fel de linişte care vine cu aripi de înger dinspre Şuieşti şi se duce uşor, pe linia drumului judeţean, spre Măciuca.

Comuna Stăneşti este efectiv o comună frumoasă, cu case de oameni responsabili, case mici, care zâmbesc printre trandafiri sau case arătoase, dar nu extravagante, care arată că, la Stăneşti, bunul-simţ este prioritar aroganţei şi şmecheriei.

„Am venit din Moldova, de lângă Piatra Neamţ, acum ani de zile, sunt, cum se spune pe aici, măritat în Vâlcea, dar Stăneştiul este casa mea. Ce să spun, am trăit aici, printre dealurile cu meri, cu peri, pe malul Cernei, am trăit alături de oamenii din Stăneşti şi, de multe ori, nu mă simt bine când ştiu că nu îi pot mulţumi pe toţi”, spune Ion Michiu, primarul Stăneştiului.

Comuna vâlceană este cuprinsă şi ea în programul ce aduce confortul celor de aici, adică oamenii să aibă apă, să aibă canal şi, dacă cei care conduc Consiliul Judeţean înţeleg, să aibă şi un drum pus la punct.

Stăneştiul este, de fapt, o punte între Subcarpaţii care se pierd pe linia Roeştiului şi câmpia înaltă a sudului de judeţ. O punte care mângâie, pe lungime, firul apei negre – Cerna, după nume, dar un râu curat, unde mrenele şi cărăşeii încă se zbenguie sub soarele difracţiei de început de vară.

„O să încerc să îi ajut pe aceşti oameni care cultivă pământul să ieşim din stufoşenia actelor de producător, de comerciant. De fapt, ne lămurim împreună cum stau treburile, şi produsele de aici, din Stăneşti, vor avea segmentul lor pe piaţă”, spune Michiu.

Nu ai cum să nu te opreşti la Stăneşti, măcar preţ de o oră, pentru nucii bătrâni, perii încovoiaţi de culmile dealului, miile de flori din curţile oamenilor, bobocii de gâscă de pe marginea străzii, care leapădă puful pentru pene şi o linişte pe care numai cucii o străpung din când în când sau un cocoş disperat că şi-a pierdut alaiul.

Dar Stăneştiul are şi o comoară. Are o biserică de lemn care, de fapt, a adus Ardealul aici: biserica sălăjeană din Gâlgău, unde se spune că va apărea şi o mănăstire. Pentru că primăria vrea asta şi, cu siguranţă, le va ieşi.

Biserica de lemn din Gâlgău se află în localitatea Suiești din județul Vâlcea, unde a fost mutată după al Doilea Război Mondial. Biserica de lemn a fost ridicată în vatra veche a satului Gâlgău din județul Sălaj, conform tradiției, în anul 1658. Această biserică este cea mai îndepărtată de locul de origine dintre bisericile de lemn sălăjene salvate de la dispariție.

Biserica a fost scăpată de la demolare sub regimul regelui Carol al II-lea al României, în perioada interbelică, se pare, și transferată probabil la sud de Carpați, în una din taberele de pregătire ale tineretului din acea vreme. După război, ea a fost salvată a doua oară, împreună cu alte biserici aflate în aceeași situație, de către patriarhul Justinian, fiind reconstruită ca biserică parohială în Suiești, județul Vâlcea.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *