Şoareci, gândaci şi mucigai, noile filme care rulează la Căminul Cultural din Popeşti; gaura sau „puşculiţa” de aur a foştilor primari

„Ziua Z”, „Afacerea Pigot” sau „Noi cei din linia I” rulau duminica aici, la Popeşti, în miez de vară, încât toată suflarea popeştenilor venea cu drag să urmărească cele mai cunoscute producţii de cinema de prin anii 80.

Lulu a lui Curcă, circula o legendă, când a venit la film şi a văzut cum atacă tancurile nemţeşti a sărit ca ars şi fugit spre uşă strigând „Ţân-te taaatăă, că ăştia ne omoară!”

Un cămin cultural care ne aduna pe toţi ţâncii de la vale şi de la deal, fie la film, fie la hore, de veneau toate babele din sat cu ochii pe fetele mari să nu cumva să le pupe băieţii mai deocheat pe dindosul uşii…

Iarnă de 2018, o lapoviţă cu zloată, cu ploaie, cu vânt rece de februarie, Popeştiul a mai îmbătrânit niţel în ăştia 35 de ani scurşi de la filmele de duminică. Mereu mi-am propus să intru din nou în acel frumos palat al vacanţelor mele dar până azi nu am reuşit. Şi am traversat strada dinspre primărie să vedem ce mai e acolo…auzisem eu ceva dar nu am vrut să cred că oameni răi i-au pus gând rău…

Uşile s-au deschis astfel după 35 de ani, pentru mine şi mare tristeţe am văzut, de lacrimile îmi veneau să tulbure aminitirea copilului de atunci. Nu lacrimi de emoţie, ci ale depresiei. După zece paşi era să calc pe un şoarece singuratic, rătăcit pe sub o duşumea ruptă. Un frig de Siberia în antreu şi un miros de putred de bloca toate nările.

„Poveste veche din 2010. Căminul a fost propus de primarul Popescu să fie renovat. Cu bani de la bugetul local. Vreo 11 miliarde”, spune nea Mihai, lângă mine. Ohoo, am zis eu 10 miliarde, păi avem o comună bogată, alte cămine sunt puse pe fonduri europene sau CNI! Deci un curaj pentru administraţie. Pe dracu. Am înţeles eu, bugetul comunei era cu totul de 11 miliarde de lei…

M-am oprit rezemându-mă de un lambriu care s-a şi rupt cu mine. Adică primăria angajase tot bugetul localităţii pentru cămin??? Omul de lângă mine a zâmbit cu subînţeles.

Am călcat atent pe parchet până când piciorul îmi scăpă într-o gaură, mă lovi la gleznă. Imaginea era apocaliptică. Folii, întinse, gândaci care fugeau pe toate părţile şi mirosul acela de mucegai…

„Cât s-a plătit pe batjocura asta?” am întrebat eu, nervos de această dată. Primul primar, Popescu, aflu că a dat vreo 3 miliarde şi al doilea, Şerban, 1 miliard.

Nu le-a fost milă? Îmi tot suna în cap întrebare asta. Pentru că ceea e vedeam eu era o bătaie de joc. Am recunoscut mirosul. De excremente de şoareci. Cred că vreo 5 se zbenguiau sub o masă prăpădită, într-un colţ. Acolo unde ar fi trebuit să fie bucătăria.

De ce nu a reziliat al doilea primar contractul ăsta păgubos pentru Popeşti. Nea Mihai râde…”E de ce?”. Am ridicat din umeri şi eu…Dar asta nu e nimic.

Aflu că DALI, adică documentaţiile premergătoare (studii de fezabilitate, proiect tehnic, etc) s-au făcut după ce a început lucrarea. Adică în 2011! Asta da miracol. Adică firma care a început lucrarea avea totul în minte, lucra după inspiraţia divină. „Vreo 35.000 de lei primul DALI”. Cum adică primul? „Păi a urmat şi actualizarea acestui DALI!, vreo 50.000 de lei”. Deja asta era chiar o bătaie de joc, era sinistru. Adică această groapă uriaşă, plină de şoareci, gândaci, mucegai a înghiţt aproape 5 miliarde de lei! Doar că aşa au vrut Popescu şi Şerban…

Când am intrat în locul unde ar fi trebuit să fie vestiare, am crezut că nimeresc într-un combinat socialist dezafectat sau în Siria lui Basahar, după bombardamente…”Vara vin şerpii aici, să se răcorească, intră prin găuri”.

Ce mai, aminitirile mele din copilărie au fost distruse de această crimă. Crimă cu banii popeştenilor, banii alor mei, ai vecinilor mei, ai unchiilor mei. Banii lor adăposteau azi o uriaşă societate de rozătoare, într-una din comunele frumoase ale Vâlcii.

Am vrut să ies repede din acest cămin. Speriat, debusolat, abătut. Văzusem un film  Horror…

„Microbuzele şcolare au fost sub sechestru”. M-am întors mirat spre nea Mihai. „Păi da, firma care a făcut DALI a cerut banii şi apoi a dat primăria în judecată, a câştigat şi a executat-o silit”. „Păi pentru ce mama naibii bani! Asta e nesimţire. Şi copiii nu au putut merge la şcoală, pentru banii ăştia siluiţi?”. Nea Mihai ridică din umeri acum. Foştii primari, ajunşi acum consilieri strigă la primăriţa actuală să plătească restanţele.

Dar ăsta e tupeu de Târgu Ocna! Am zis eu. Cum adică, mizeria asta, din centrul comunei care mi-a anulat mie toate aminitirile filmelor de duminică, este doavadă crasă a incompetenţei, a bătăii de joc, a…. care miroase a orice dar numai a bine nu…D-ai au venit şi „urâţii”, adică mascaţii în 2014 la primărie. „Ăstia doi ar trebui să tacă, am spus eu”.  

Primarul actual Aurora Măgura a stopat această hemoragie de bani publici. Se chinuie să salveze acest cămin, să caute o axă de finanţare europeană sau guvernamentală. „Eu vreau să dorm noaptea acasă”, mi-a răspuns femeia, când am întrebat-o de ce nu continuă lucrarea din buget. Aşa o fi…

Ninge de februarie aici, la Popeşti, albul se duce până sus spre Firijba, acoperă şi acest cămin, făcându-l să pară mai curat decât trecutul murdar care îl apasă. Şoarecii stau la căldură, câteva vrăbii s-au ascuns prin gâurile din acoperiş.

Am plecat spre Vâlcea, scârbit de această bucată de România, care, din păcate are ecou cu siguranţă în multe alte colţuri de ţară….

Liviu POPESCU