Şi, atunci, unde se duc ziariştii când se duc? În ţara politicii… pentru a o scoate din mlaştina mediocrităţii
Carmen Avram, Robert Turcescu, Rareş Bogdan, Gabriela Firea, Moise Guran, Liviu Alexa… şi lista e lungă, privind jurnaliştii care au lăsat pixul jos pentru a da cu gura în rândurile de partid. Majoritatea au însemnat un plus pentru partidele în care au intrat, şi acest plus arată cât de slabă este clasa politică tradiţională, de au reuşit nişte politicieni ad hoc să salte procentele şi să obţină funcţii.
Jurnalistul este, am repetat de multe ori, mult mai flexibil şi mult mai sintetic şi complex decât un politician român. Un ziarist bun este un individ care, deşi are, de multe ori, acelaşi „câmp” de desfăşurare ca un politician, are mai multă autonomie şi alt discurs în teren cu auditoriul. Un ziarist bun nu este o nulitate în teren.
Un jurnalist are mai mult verb decât un politician şi este mai lipit de vocea naţiunii decât acesta, iar un ziarist nu are şefi, de aceea este mult mai „acrobat” decât un membru de partid, care vorbeşte în punctajul partidului. Aceste piruete libere îi cresc cota de popularitate şi devine un personaj central. Un jurnalist este sau pare mai liber decât un politician.
Şi, ce este mai important, în România, intratul în politică al majorităţii clasei politice a fost pentru a se căpătui, pentru a face o carieră mult mai lesne, pentru influenţă, pentru „a se ajunge”. Un ziarist nu a intrat în presă cu scop material, să parvină. Un ziarist ajunge bun dacă are un eşafodaj de cunoştinţe, o cultură, o retorică sau un pix bun. Şi nu este deloc uşor să ajungi în top mass media dacă eşti prost. În politică este mai uşor, chiar dacă eşti „subţire”, lipsit de consistenţă.
Cele două categorii, jurnalismul şi politica, sunt două axe care merg permanent una lângă alta, se spiralează, intersectează, uneori sunt complementare, una o reflectă pe cealaltă, o proiectează în bine sau în rău. Axa presei este cea care luminează, cea care e vizibilă, cea care e citită de naţiune.
În România ultimilor ani, presa a făcut agenda politică şi asta din cauza unei mediocrizări din ce în ce mai mari a clasei politice. Este un paradox: am avut o presă din ce în ce mai bună şi mai vizibilă odată cu apariţia unor politicieni second hand. Asta nu înseamnă că presa a câştigat în crediblitate. Pentru că ambele axe au pierdut, pe fondul radicalizării sociale.
Nu mai există, în România, presă de centru; presa urmează cursul firesc al societăţii şi al pieţei. Dacă societatea cere ziarişti anti-PSD, îi primeşte, dacă cere ziarişti anti-dreapta, îi obţine. Societatea nu vrea presă de centru, din păcate. Această noţiune, în România, nu mai are credibilitate. S-au creat atâtea nume sonore în presa partizană, acestea au crescut şi, când au dat în clocot, au fost culese de politică.
Pe fundalul unei clase politice îndoielnice calitativ, jurnaliştii care au prins contur pe acele zone au fost recrutaţi de politic, de tabăra la care au lucrat ca avocaţi ai cuvântului. Cu cât clasa politică a intrat într-o mlaştină, cu atât jurnaliştii au intrat în pâinea politică.
Procesul s-a declanşat, era firesc să se întâmple acest lucru, odată cu momentul în care „agenda zilei” a început să fie stabilită de presă. Şi odată cu Facebook-ul, ca instrument de propagare şi propagandă.
E bine sau e rău? Subiectiv, spun eu, este bine că jurnaliştii au intrat în politică. Numai numele care au făcut acest pas în ultimii 4 ani sunt peste ceea ce oferă clasa politică. E o infuzie de sânge proaspăt şi o ridicare a clasei politice din mediocritatea în care se zbătea. Cât va dura asta? Nu mult, probabil încă 5 ani, dar suficient pentru o însănătoşire a clasei politice. Este o şansă dată acesteia.
Liviu POPESCU