Şi-a organizat Erdogan o lovitură de stat, „de casă”?

Nu suntem de acord cu nicio formă de răsturnare prin violenţă a unui regim ales prin vot. Democraţia asta produce, prin instrumentul ei esenţial: o decizie a majorităţii, care propune un guvern, un parlament sau un preşedinte.

Asta se întâmplă şi în Turcia, cea mai avansată „occidental” ţară din zona Orientului, dar şi cea mai înapoiată „occidental” ţară din zona Europei.

Erdogan nu este un lider pe model occidental, este exponentul unui partid extremist, cu o puternică definiţie islamistă, cu apucături în decizii care duc mai degrabă spre liderii de la Moscova sau Minsk. Plus că este rămas în funcţie de prin anii 2002-2003. Adică, destul de mult pentru un sistem de democraţie occidentală, ne referim la cazul unui şef de stat.

Se spune că are un guvern marionetă, a produs un nepotism deja elocvent la Ministerul Energiei, a cam redus libertatea de exprimare în media privată. Trusturile de presă îi cam cântă în strună, este contestat de mediul universitar şi de elitele pro-occidentale, dar are un fief puternic în zonele extremului Orient, în zonele conservatoare.

În ultima perioadă, valul de contestare a regimului Erdogan începuse să crească, „şantajul cu robinetul de refugiaţi” a cam deranjat Occidentul, doborârea unui avion rus a enervat şi Moscova, aşadar, acrobaţiile sale nu prea au convenit. Adâncirea prăpastiei din interiorul ţării între reformişti şi conservatori, între laici şi religioşi era vizibilă. Armata, membră NATO, se distanţase de Erdogan în ultima lună, după ce reapăruse iubirea bruscă între liderul de la Ankara şi Putin.  Puterea judecătorească se manifesta exemplar în lupta cu corupţia, ajungând şi la oligarhii lui Erdogan. Aşadar, popularitatea lui era în cădere liberă, iar la proximele alegeri, şansele de a mai supravieţui politic erau destul de mici.

Şi atunci? Apare un scenariu nebun, pe care, sincer, nu-l dorim adevărat, dar există argumentele de mai sus care ne determină să-l credem.

Propria lovitură de stat. Adică, Erdogan avea nevoie de o legitimare emoţională, dar şi de premisele de a scăpa de adversarii incomozi. Şi poate că Erdogan a pregătit o tentativă de „înlocuire” a sa, minuţios pusă în practică şi planificată.

Pentru că, ce se remarcă sâmbătă? O masivă curăţare a armatei, arestări de cadre, magistraţi, Curtea Constituţională, pe care Erdogan nu o suporta. Erdogan este cu mult mai întărit acum decât era vineri seara. Are legitimitatea poporului, care a ieşit în strigăte de Alah Egbar pe străzile din Istanbul şi Ankara. Se poate să fie o manipulare? Se poate, deşi în niciun caz nu ne dorim un astfel de scenariu. În urma acestui „puci”, opozantul lui Erdogan de peste ocean este anihilat. Este făcut principalul vinovat pentru asta…

Istoria va analiza această situaţie. Momentan, mă uit intrigat la toate postările şi, sincer, nu îmi vine să cred niciuna. Am mai crezut ceva asemănător în 22 decembrie 1989 şi m-a costat 26 de ani din viaţă.

Mihai IONESCU