Sfânta Meteoră de la Vârful Romani, locul unde Dumnezeu predică Vâlcii, sus, pe munte

Mă întrebau mulţi de ce scriu atât de mult despre Vâlcea, de ce apreciez eu Vâlcea precum magnoliile înflorite primăvara, de ce văd prea mult verde sau prea mult alb, de ce chem oamenii să vină la Vâlcea când ar putea să caute şi alte locuri mai frumoase. Am zâmbit mut de fiecare dată. Răspunsul stă doar în trăire, în simţire, în atingere.

Evident că frumosul nu s-a născut doar la Vâlcea, el este peste tot în lumea asta, nu doar Vâlcea este crâmpeiul paradisului de altădată. Vâlcea este doar un colţ de România. Dar ce colţ!

Povestea de azi începe într-o amiază de aprilie, de început de mijloc de primăvară, când drumul meu s-a dus prin Oltenia de sub Munte ca să ajungă la Meteora Vâlcii, una din cele 2, de fapt cea mai cocoţată, aflată sus, deasupra norilor, la 1.600 de metri altitudine, acolo unde muntele se termină ca să lase loc cerului: la Mănăstirea Vârful Romani, în mijlocul celei mai frumoase staţiuni a Vâlcii, prea puţin cunoscute acum, dar… greu de imaginat cum va fi în doar câţiva ani.

Ieşirea din Râmnic spre Horezu este însoţită de miresele naturii. Cireşi şi vişini, corcoduşi şi porumbe, aşa arată culoarul care străbate inima acestui judeţ spre vest, trecând pe marginea Subcarpaţilor noştri plini de istorie şi sate urcate sau coborâte prin văile Govorei, Otăsăului, Bistriţei…

Treci ca la o nuntă printre magnoliile şi liliecii înmuguriţi ai Buneştiului şi te pregăteşti să te cobori, de la Pietrari, în cea mai nobilă depresiune a României, destinaţia de excelenţă numită Horezu, acolo unde s-au surpat toate chiliile raiului, iar nemuritorii cu muritorii au ridicat vetre de timp în Costeşti, în Tomşani sau Bărbăteşti… Mergi cu Subcarpaţii în pronaos, iar în spate, în altar, se văd Căpăţânii, cu superbele împărătese milenare – Buila şi Vânturariţa.

Apoi da, apoi, la poarta Horezului, schimbi direcţia spre dreapta şi te afunzi în templul Vâlcii de Vest, acolo unde nu mai ştii cine au fost primii, atlanţii sau noi, oamenii. Sau sfinţii. Dilema pe care, pesemne, a avut-o şi Brâncoveanu.

De aici totul e o provocare. Nu de alta, dar se pătrunde chiar pe lângă Povestea Hurezilor, locul de unde martirul nostru valah şi-a început odiseea acolo sus, mântuind acest neam. Totul e frumos aranjat în cel mai mare dans al muntelui. De la Sfânta Necropolă Domnească, ce-şi aşteaptă Domnul să se reîntoarcă, mergem sus, spre marginea crestată a pământului.

Drumul care duce 14 kilometri spre Golgota Vâlcii este unul de iniţiere, printre fagi şi carpeni până la un punct şi, apoi, prin pădurea de molizi care trece pragul de 1000. Cândva a fost asfaltat, se văd urme vechi, probabil ’80-iste, acum, pe o porţiune de vreo 12 kilometri, este agreabil. Poate la un moment dat va fi asfaltat sau cel puţin aşa ne asigură autorităţile locale şi cele judeţene.  Pentru că merită. După ce parcurgi greu 1-2 kilometri, cu resturi de zăpadă şi gheaţă, amestecate cu praf şi stânci, ajungi în cel mai frumos loc de munte, loc de mântuire, de vacanţă, de brânduşe.

O mare de brânduşe cât vezi cu ochii zburdă printre cabane şi pensiuni, urcă pe culmi, coboară spre marginea brazilor, aleargă într-un soare de aprilie, spunând parcă “da, a venit primăvara şi aici la 1.600 de metri”.

Suntem la Vârful Romani, cea mai nouă staţiune a Vâlcii. Peste 100 de cabane, case şi pensiuni se strecoară pe drumurile aspre de munte, în toate direcţiile, cu brazi în spate şi cu o privelişte ameţitoare spre Vârfurile Ursu, Nedeea, Parângul Mic… Din păcate, nu e curent, iar cehii de la CEZ (off, din nou mă enervez că ne-am vândut aiurea distribuţia) încă nu se mişcă să aducă energia aici.

În mijlocul acestui loc de poveste, se află meteora. Sfânta Mănăstire Vârful Romani, o bijuterie zidită de omul de afaceri Dumitru Creştin, în memoria fiicei sale, trecută spre cer la 24 de ani. Şi L-a adus aici, pe creasta muntelui, la 1620 de metri altitudine, pe Dumnezeu să predice pentru Vâlcea.

După brazi, în locul unde lupii stau iarna la taifas, unde acvilele se împreună cu dârele de avion sus, pe ceruri, unde jneapănul şi tisa fac poeme, aici glăsuie vecernia.

Am ajuns în platoul mănăstirii, unde ne-a întâmpinat un preot călugăr. Om care hrănea un câine. “A ţinut săraca post până acum. Azi primeşte ceva bun”, a spus el zâmbind. Normal că l-am recunoscut, dincolo de surâsul şi privirea părintelui Valerian, pe Dragoş Pâslaru. Actorul frumos al filmelor de demult care, după 1990, s-a retras în monahism. I-am spus asta. “Actorul a murit”,  mi-a şoptit Valerian.

Momentan, aici e un metoc al Pătrunsei, unde câţiva călugări, printre care şi părintele Valerian, pun bazele unei mănăstiri. La început a fost una de maici, dar traiul sus, pe munte, e aspru, după cum spune părintele.

Biserica este o bijuterie brâncovenească. Evident că am mâncat bine: o fasole cu ciuperci şi sfeclă, cartofi copţi cu usturoi. O delicatesă aici, la Meteora Romanilor, printre petece de zăpadă, în faţa unui ecran viu care arată munţii până la Rânca. “Noaptea, hmmm, noaptea este minunată aici, pe ceruri”, spune părintele Valerian.

Am coborât, într-un final, din acest loc, din altarul muntelui vrăjit. Lăsând în urmă călugării care stau de vorbă cu Dumnezeu chiar la poarta Lui. Cred că şi aripile de înger se aud altfel aici, sus…

Drumul se sparge pe munte şi se duce în toate direcţiile, spre Mălaia, spre Rânca, spre Transalpina, spre toate orizonturile…

Am salutat brânduşele mov şi am coborât, în această amiază de munte, spre pâraiele de jos. Cu adierea de vânt, cu acest vânt care, atunci când umblă printre brazi, compune o anumită melodie, o melodie pe care nu ai cum să o auzi în altă parte.

De aceea Vâlcea e frumoasă. Pentru că Dumnezeu predică direct de pe munte.

Liviu POPESCU

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *