Satul din mijlocul pădurii, cu 10 suflete, care nu vrea să dispară, aflat la nici 20 de minute de Olănești

Băile Olănești. O stațiune cunoscută pentru izvoarele minerale, pentru climatul blând asigurat de cupola Parângului, o stațiune căutată de turiști pentru parcurile, liniștea și  aerul curat, aflată la 20 de km de Râmnicu Vâlcea.

O stațiune care s-a menținut în topul preferințelor românilor, în fiecare an, fiind o opțiune pentru români și străini, cele 30 de izvoare medicale, fiind terapie curată, o oază de sănătate.

Dar nu toată lumea cunoaște stațiunea vâlceană. Pentru că dincolo de hoteluri, spa-uri și centrul micului orășel de la poalele Parângului, se află altceva. Satele satelit ale Olăneștiului sunt desprinse din altă lume. Tisa, Cheia, Pietriș, Comanca sunt povești adevărate venite parcă din alte timpuri, care păstreează sălbăticia naturii, conservă o nuanță de frumos, pe care puțini o cunosc.

La nici 20 de minute de centrul stațiunii vâlcene se află o altă lume. Un fragment pe care l-am descoperit din întâmplare.

Părăseşti frumoasa staţiune a izvoarelor de aur şi, după ce treci de schitul Pietriş, traversezi podul peste râul Olăneşti şi intri în sălbăticia munţilor. Cheile Olăneştiului sunt un spectacol al naturii, primăvara te cheamă la răsfăţ, fagii se curbează spre ape, cascadele tremură în pas de vals. Totul parcă este aşa de la Facere. Este un paradis al muntelui care nu se mai termină.

Laşi din ce în ce mai mult în spate, oraşul, staţiunea, turiştii, grătarele şi te arunci într-un tainic sonet spre munte. Eşti deja în cel mai frumos parc natural din judeţ, Buila-Vânturariţa. Parfumul Munţilor Căpăţânii te scoate din prezent, pierzi încet orele, secundele şi anii. Te înspăimânţi atunci când îţi dai seama cât eşti de insignifiant la scara lumii, când un fag de 2 metri grosime îţi arată vremelnicia ta aici.

Nu mai eşti în 2016, nici în 2000, nici în acest anotimp, eşti scos de o forţă nevăzută din tot acest carusel citadin, din lumea celor care au internet, maşini, afaceri, din lumea realului, a cardurilor, a telefoniei. Te scufunzi în sălbăticia munţilor.

Şi ajungi brusc la o pancartă mare. Satul Comanca. Te uiţi în stânga şi în dreapta şi nu vezi decât stânci, pădure şi râul vecin. Drum forestier, cu izvoare cuminţi. Un canton silvic alături. Pustiu. Te mai uiţi la totemul de la intrare şi cauţi drumul. În dreapta se lasă parcă o formă vagă de drum, plin de pietre, care ajunge la un podeţ. Asta să fie, zici.

Apoi, o reţea electrică destul de nouă te ajută să te orientezi. Acesta este drumul, te încurajezi. Deşi drum e mult spus. Este, de fapt, un pământ frământat cu bolovani încremeniţi în noroi uscat. Dar te încrezi în instincte şi îndrăzneşti. Au trecut, oricum, aproape 10 km de la ultima aşezare. Stâlpii de joasă tensiune duc ei undeva. Şi mergi. Drumul dispare într-o dâră şi mai ciudată. O formă de lut împietrit, care urcă o pantă de 45 de grade. E clar. E doar o râpă, îţi spui. Dar mergi. Silueta de tablă de undeva de sus te încurajează. E o casă sigur. Aşa că urci acea râpă de lut uscat, faci două curbe şi ajungi la o troiţă. Acela era acoperişul de tablă. E evident. Ai greşit şi vrei să te întorci. Ai urcat un versant pentru ce? Pentru sutele de meri înfloriţi, care ocupă un islaz…

Şi totuşi reţeaua electrică merge înainte. Stai pe gânduri şi, până la urmă, îţi asculţi instinctul. Continui. Râpe sub formă de drum, toate urcă versanţi în unghi de peste 30 de grade. Pădurea este divină. De o parte şi de cealaltă a merilor bătrâni este o pădure fantastic de verde, de parcă o mină de smarald s-a vărsat peste timp şi anotimp.

Gata. Drumul se înfundă. E clar. Nu e nimic. Satul e în altă parte. Opreşti, fumezi o ţigară, te uiţi cu ciudă la stâlpii de joasă tensiune care merg mai departe. Te-au păcălit. Cine ştie încotro o apucă el, curentul electric?! Priveşti panorama munţilor, a pădurii, a merilor în floare din această insulă de pământ. Scoţi telefonul. Ai semnal. Ce bine! Intri pe google maps. Şi cauţi locaţia. Tresari. Comanca este în direcţia ta, la 912 metri în faţă. Deci trebuie încercat. Deşi, înaintea ta, drumul este de fapt o tăietură prin pământ. Plin de spărturi. Dacă plouă, ai încurcat-o. Huma se face noroi şi nimeni nu te mai scoate.

Mergi atent, se aud tălăngi de oi, vezi o nouă troiţă şi apoi căpiţe de fân. Un mic teren împrejmuit şi un fânar. E clar, satul e aproape. Aşa e. Prima casă, una mică, părăsită, apare după ce treci printr-o nouă pădure. Apoi a doua. Eşti pe uliţa principală. Tanti Ana, la poartă, cu un pisoi şi cu un căţel. Are ceapa ieşită de o palmă afară. Casa, din nuiele cu lut.

“10 mai suntem aici. Ehee! Am fost şi 60, şcoala funcţiona. La biserică, am fost azi, dar e greu cu piciorul ăsta”. Tanti Ana are peste 70 de ani. A ieşit la poartă. O dată pe săptămână vine una din fete şi îi aduce pâine, ulei, zahăr. Merge rar jos, la Olăneşti. I-ar trebui o zi.

“Băiatul s-a prăpădit la 24 de ani. Am două fete, care vin o dată pe săptămână. Uite, casa aia e pustie, ailaltă la fel. Colo stau tot bătrâni. Poştarul vine aici. Atât”, spune femeia.

În faţa casei lui tanti Ana e o biserică. Aşa îi spune. E o troiţă mai mare, unde vin bătrânii care mai sunt în sat şi se roagă. O văruiesc, o curăţă.

“E biserica noastră. Nu are popă. Dumnezeu e preotul nostru. Acum nu mai pot să urc scările la troiţă. S-au surpat şi am probleme cu piciorul drept”, spune tanti Ana.

Satul se continuă cu alte 15 case, care mai sunt în picioare. Drumul se strică apoi de tot. Aici nu sunt maşini. Nu au cum să urce. Dar este minunat. Este un paradis greu de descris. Fiecare casă e ascunsă de copaci, este un Rai efectiv desenat. Aici, da, este preot Dumnezeu.

Nu ştii ce să spui. Să te bucuri că aceşti oameni nu au fost descoperiţi sau să te întristezi pentru că aici lumea a rămas aşa de la facere?

Sau să speri că acest loc va fi descoperit de turiştii adevăraţi, care vor avea grijă de natură şi vor dezvolta, poate, cea mai frumoasă poveste de agrement a judeţului? Nu ar fi rău, suntem în Băile Olăneşti, una din cele mai titrate staţiuni din ţară, dar care, în afară de izvoare, mai are ceva, chiar mai de preţ. Comori ale timpului, comori infinite. Acesta este satul unde poet este Dumnezeu şi care s-a construit chiar în grădina Raiului…

De un an, ceva însă s-a întâmplat și poate că acest sat se va schimba. Pe micul cătun a pus ochii miliardarul Gigi Becali. Acesta a cumpărat aici câteva case vechi pe care vrea să le recondiționeze și să le transforme în chilii. Aici, Becali a anunțat intenția lui de a ridica o mănăstire. Și-a adus oile la intrare și este hotărât să schimbe zona.

”Becali. Da, e și bine și rău. Dar mai mult bine. Zona se va civiliza probabil și vom avea și noi drumuri. Satul nu va dispărea. Acum nu știm dacă civilizația nu va afecta natura”, spune tanti Maria care întoarce fânul lângă fosta clădire a școlii. Acolo unde pe vremuri învățau 50 de copii.

”Drumul? Normal că ne-am dori să îl facem. Dar este o investiție uriașă pentru bugetul nostru. Un astfel de drum de peste 10 km, înseamnă miliarde de care nu dispunem. Am vorbit cu domnul Becali să vedem dacă ne poate ajuta în acest sens. Este bine pentru Comanca, faptul că a venit aici”, spune primarul din Olănesti, Sorin Vasilache

Am plecat din Comanca și am reintrat în stațiunea doldora de mașini și turiști. Este plin sezon turistic, pandemia pare departe. La intrare în drumul spre Comanca se lucrează la un nou complex turistic, pe malul Oăneștiului. Civilizația vine, se va apropia de acest sat, cu 10 oameni, un sat care refuză să dispară

Liviu POPESCU

One comment

  • Sandu ioana

    Am fost in vara la Comanca și Pietriș. Odată ce urci pe drumul forestier la ieșirea din stațiunea Olănești spre vârful munților Căpățânii, deja simți că ești într-o altă lume. Parca nu mai ești tu, sau poate ești doar un personaj de basm. Zona este mirifică, verdele proaspăt al pădurii neumblate de picior de om prea des, îți încântă priveslistea și îți liniștește sufletul. As dori sa simt mult mai des acel sentiment de descătușare de grijile cotidiene și să simt libertatea sufletului și minții mult mai des și să mă bucur de natura încă neatinsă de de stricăciunilor făcute de mâna omului. Este coltul de RAI care mi-a rămas în suflet pentru multă vreme…..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *