Satele fermecate din pădurile Vâlcii, pe urmele ielelor din pădurea Gâltofani

S-au scris atâtea despre locurile de poveste din Vâlcea, dar deşi uneori pare că sunt epuizate, resursele de frumos nu se mai termină. Lacuri şi peşteri, chei şi cascade, munţi si subcarpaţi, delte în timp, sate vechi, mănăstiri şi oameni frumoşi…

Dar dacă vrei să mergi în poveşti precum în serialele de altădată ale copilăriei, nu trebuie să faci nimic altceva decât să cauţi satele românilor de odinioară. Satele din mijloc de păduri, satele care spun multe, prin tăcerea lor de poezie. Spun de ce noi vorbim şi azi aceeaşi limbă ca acum 2000 de ani, spun de ce avem acelaşi Dumnezeu ca pe vremea creştinismului de început, de ce avem aceeaşi căldură în suflet, acelaşi vers frumos al baladei.

Satul din pădure a fost cetatea noastră. Dacă în Apus, cetăţile aveau ziduri de piatră tentante pentru marile imperiii în a le cotropi, în Valahia noastră, cetatea era una a naturii. Codrul des, arborii seculari, potecile pe sub ierburi. Locul în care nici marile imperii, nici alte religii nu au reuşit să pătrundă. Nu am fost mulţi, nu am avut nici iatagane ca turcii, nici suliţe ca teutonii, nu am avut nimic decât rezistenţa noastră, abilitatea şi frăţia cu pădurea.

Azi am călcat prin  istorie şi am văzut satele românilor care au rămas ca atunci, prinse în mijloc de pădure, numai că acum sunt adevărate oaze de relaxare şi de turism, sunt locuri pe care orice străin din astă lume ar vrea să le aibă. Sunt satele unde cântă mierla, unde vulpea sau stejarul stau chiar lângă gard, unde deşişul pădurii oferă umbră vara, zăpada iernii este parcă mai frumoasă decât în Laponia şi unde s-a născut cu adevărat poezia.

Am plecat din judeţeanul care traversează comuna lui Nicolae Bălcescu, pe valea Şerbănesei. Ştiam că trebuie să urcăm dealul din stânga, deal plin de păduri aflate în prag de primăvară, unde zarzării albi punctau omătul din flori. Nu ştiam ce ne aşteaptă. După atâtea curbe prin pădurea frumoasă, am văzut case. Un sat aflat la margine de pădure, Măzăraru. Era acolo de când lumea. Cu case lungi, pierdute printre carpeni. De unde o brumă sfioasă nu voia încă să plece. Dincolo, de culmea altei păduri erau Băneştii. Dar pădurea se închidea lacomă la loc. Şi drumul şerpuia cuminte din nou printre goruni şi am zărit un pârâiaş care se ascundea pe sub frunze uscate. Şi brusc a apărut cupola unei biserici mari frumoase, cu Dumnezeu umblând printre oameni. Cu biserica lui de lemn, o icoană a spiritului românesc. Am ajuns la Gâltofani. Ce poate fi mai frumos decât un sat în inima codrului, acolo unde ielele se nasc şi umblă noaptea cu lună plină, unde pârâiaşul de care vorbeam sclipeşte în culorile primăverii nocturne.

La asfinţit de vrei să cobori, mergi pe cărarea ce duce jos spre Budeşti. Şi mii de lumini care scânteie în Olt apar ca într-o metropolă de peste ocean. De la poalele pădurii, după ce ai ieşit din sânul ielelor se vede totul, platforma industrială, munţii, Râmnicul departe, se vede cel mai frumos judeţ al nostru, al inimii noastre. Şi asta doar aici, la marginea de vise, la margine de pădure fermecată…

Este o pădure fermecată, se spune, închisă între Budeşti, Galicea şi Milcoiu, o pădure din care, pe la asfinţit, ies ielele şi dansează în flăcările unde pământul se rupe şi scoate aur. Da, la Nicolae Bălcescu joacă aurul, spun tinerii din sat, sau joacă dracii, după cum spun cei bătrâni. Se rupe brusc noaptea şi limbi de foc desenează pe cer constelaţii. Legende, dar sunt legende care pe mulţi i-au trimis în mijloc de codru să caute comori. Comori ascunse în păduri, care, deşi sunt mărginite la final, când ajungi acolo, au ceva ce te farmecă atât de mult, încât poţi rătăci mii de ani până ieşi la lumină. Pădurea Ielelor… Acestea sunt basme frumoase, de aceea, fiecare ciutură de lemn dinspre drum are cruci marcate de sus până jos, ca ielele să nu blesteme apa, să nu cumva să împietrească satul.

Liviu POPESCU