Runcu, „cetatea naturii” din mijlocul pădurilor de est…
Poate că singura localitate din Vâlcea, ascunsă în mijloc de pădure. Nu e un sat, este o comună în toată regula, care trece neobservată parcă, undeva la marginea judeţului dar este precum regatul interzis, o cetate în mijlocul codrului.
Acesta este Runcu. La nici 10 km de Râmnicu Vâlcea, se află pe culmea unui deal, luminată noaptea ca o constelaţie… Atât de frumos se vede de aici, din lunca Râmnicului, acest frumos lăcaş de cult al omenirii.
Cum treci pădurile de fag, din toate părţile, un ghid de pe cer te scoate pe o mare de dealuri, unde se întind vârfurile moi, îmbrăcate în mirese, acum la final de martie, ale unei comune, cum rar poţi găsi, oricât ai cutreiera prin acest tărâm.
Sus, pe ultima ramură de est a unui deal care vine dinspre Muntenia vecină, ne-a fost oferit în dar acest frumos castel al naturii – Runcu, un punct de observaţie, loc de refugiu, poem de amurg, taină a vâlcenilor, pastel de primăvară.
Case care se spijină una pe alta, drumuri care pleacă precum venele dintr-o aortă a timpului, bibilici care ţipă în departare, greieri care au început turneele din aprilie, totul este o orchestră pe care nimeni nu are voie să o disturbe.
Este o comoară, încă nedescoperită, această insulă într-o mare de păduri, într-un ceaslov al dascălilor de demult, o robă cerească, una care, aşa cum spus, pune noaptea stelele deasupra Râmnicului. Este zona rezidenţială unde se pot ridica acele case de vacanţă, într-o linişte deplină, dar care te apropie mai repede de nemurire.
Ce este Runcu? O uriaşă mănăstire, pe o meteoră a dealurilor de est ale Vâlcii, o punte care leagă pe sub pădurile de fag, Muntenia vecină de Râmnicul lui Mircea, o mănăstire unde miresele primăverii se cunună pentru totdeauna cu cerul şi pământul…
La Runcu deja mulţi din Bucureşti şi din alte colţuri ale lumii au venit să caute pământ, să fugă de lumea zgomotoasă, pentru a renaşte aici, pentru că, nu-i aşa, aici viaţa se prelungeşte în fiecare an pământean cu alţi doi…
Liviu POPESCU