Roşiile Vâlcii – Povestea comunei unde creşte cel mai mare bujor de grădină

Cum treci pădurea Lăpuşatei, departe de agitaţia de pe drumul naţional al Lădeştiului, habar nu ai că se deschide unul din cele vechi ţinuturi locuite din judeţul Vâlcea. Se pare că aici, Dumneuzeu a dorit să aducă suflări de om încă din neolitc.

În povestea comunei Roşiile, se intră după ce străbaţi culmea Lăpuşatei, un versant deluros care ţine iarna zăpada pe el, iar vara, la umbra alunilor, cosaşii şi mierlele anunţă că ne apropiem de comuna care a dat României, o voce de aur în folcor, pe nimeni alta, decât Maria Ciobanu.

Pentru că aici, se spune că ciocârliile au fost la începutul începuturilor iele, aceste iele luau minţile bărbaţilor, îi transformau în neoameni şi le promiteau nemurirea. Până când o zână bună, un fel de Cosânzeană, sosită pe valea Sasei, a dezlegat blestemul bărbaţilor iar pe iele le-a transfomat în ciocârlii. Cert este că de aici, folclorul vâlceam a început să se extindă, oferind aşa cum am spus, una din interpretele dragi ale românilor din toată ţara.

Comuna Roşiile are un trecut de legendă, aici, se pare că haiducul Dragu ar fi contruit o mănăstire, cea din Pieleşti. Rupt de gelozie, pentru că inima lui rămăsese prizonieră Doiniţei a lui Ciucă, s-a apucat să zidească lăcaş de cult pentru că i-a promis femeii că o ia de nevastă. Numai că Dragu a fost prins de poteră şi a înfundat ocna, unii spun că a murit în schimb de focuri, alţii spun că s-a ascuns călugăr. Nimeni nu ştie exact, dar Doina lui Dragu a fugit din sat, după ce relaţia lor s-a destrămat. Ar fi fugit cu boier din neamul tetoienilor, chiar la Viena. Doina fiind o frumuseţe orbitoare pentru orice bărbat care punea suflet în privire.

Revenind la comuna de azi, unde primarul Ştefan Marinescu încearcă să dea o direcţie acestui tărâm care leagă în trepte mijlocul de Vâlcea cu sudul judeţului, are de luptat cu îmbătrânirea populaţiei dar este fericit că au început să se întoarcă acasă fii satului. „Sunt câţiva tineri care au început o afacere cu cătina, unii cu ferme, alţii au deschis chiar şi baruri frumoase, cum au învăţat ei în lumea largă”. Pentru că destinul rural, în care mai nimeni nu credea, are un alt contur.

Comuna Roşiile cu umbra ei deasă de stejar, cu casele pline de trandafiri şi gladiole, frezii şi bujor are un viitor. Un viitor care înseamnă cochetul, legenda din trecut şi determinarea oamenilor.

Când am ajuns prima dată în centrul comunei Roşiile, chair am crezut că sunt într-un mic orăşel ivit la margine de pădure. Magazine, farmacia, un bar cu gust, primăria cochetă, câteva fete frumoase care se plimbau pe lângă monument. „Un târg elegant”, cu multă linişte, cu răcoare de vară şi cu mult respect pentru natură. Bunicile de aici te privesc zâmbind şi îţi oferă o floare de bujor. De fapt nu cred să exite în altă comună, tufe de bujor mai mari decât cele din Roşiile. Şi cu atâţia boboci. Bujorul zâmbeşte pe după gard acolo, în spatele bunicilor care privesc, alături de bastonul din bâta de alun la trecătorul oprit preţ de o secundă la poartă. Dacă ceri apă, ţi se aduce o apă atât de limpede de parcă ar fi fermecată. Rămâi la masă cu cei din Roşiile iar seara porneşti mai departe să cunoşti Oltenia de pe dealuri.

Pentră că da, dincolo de regiunea asta istorică, pe care noi o numim Oltenia, am omis să spunem ceva, în acest judeţ binecuvântat de Dumnezeu, s-a născut românimul şi, una din cărămizile acestei construcţii de peste 2000 de ani, vine din ia frumos colorată a femeilor din Roşiile…

Ciocârliile tac ascunse prin pădurile de pe dealurile din jur…Iar pârâul Sasa spune mai departe povestea lui Dragu şi a Doinei, în timp ce stejarii din Roşiile s-au retras obosţi de atâţia ani să doarmă la umbra lunii pline.

Mihai IONESCU