România va avea performanţele sportive ale Croaţiei atunci când şcolile de aici vor avea şi „bazine de înot”

Am privit acest Mondial de Fotbal (unul dintre cele mai frumoase cu care am fost contemporan) precum întreaga naţiune română, inclusiv naţionala, din faţa televizorului, fără însă a avea, o undă de revoltă că băieţii noştri nu sunt pe acolo. Pentru italieni sau olandezi da, este o dramă naţională faptul că nu au participat la acest regal de fotbal, în locul unor panamezi sau egipteni, pentru români însă, nu este o nefericită întâmplare, ci o regulă, ultimele rezultate bune pe care le-am avut au fost ale naţionalei crescută în socialism şi care a dat ceva roade până prin 98… După care, nişte accidente ne-au mai calificat sporadic la câteva competiţii, unde nu prea am contat şi am plecat din grupe.

România de fotbal este o Românie care respectă regula clasică a întregii ţări, de a băjbâi prin incompetenţă şi corupţie în toate domeniile, de a fi confuză în sport (matrapazlâcuri, bani negri, manelizare), de a nu face performanţă iar vectorii care au fost chiar buni în sport, până în anii ’90 – gimnastica şi fotbalul – sunt azi de umplutură la nivel mondial, noi nemaicontând aici prin lumea bună. Performanţele lui Halep sunt din alt registru, nu din lumea sportului de echipă, ci din lumea sportului de lux, un fel de supape care nu îmbunătăţesc situaţia dramatică, ci doar o complică, pe aceea a sportului nostru, confirmând regula.

Ne întoarcem la Croaţia, ţară care a avut sâmbătă seara câteva milioane de fani buni de împrumut la acest mondial, adică naţiunea română care a susţinut frumoasă echipă a vecinilor slavi, dintr-o slăbiciune faţă de lumea estului (ai noştri), raportată la lumea granzilor, deşi Croaţia nu este nou venită în sport, ea moşteneşte ADN-ul sportiv al fostei Iugoslavii.

În fine, Croaţia cu 4 milioane de locuitori face perfomanţă, România cu 20 de milioane se laudă doar cu o Halep, restul fiind miuţe de Concordia, Voluntari, şi alte ligi subsecundare (la un meci de liga1 nu rezist mai mult de 10 minute).

Croaţia are polo, baschet, fotbal, înot, handbal, excelează la toate sporturile de echipă pentru că are o cultură a sportului. Pentru cine a vizitat Croaţia, a remarcat, dincolo de plajele superbe ale coastei dalmate, faptul că şcolile sunt adevărate centre sportive – cu terenuri de sport, săli de sport, bazine de înot, etc. Educaţia fizică este acolo la fel de importantă ca matematica iar investiţiile publice în logistică sunt pe măsură. Şi nu de ieri de azi, dintotdeauna. Chiar şi prin orăşelele cocoţate pe vârf de munte, există astfel de baze sportive şcolare. Totul pleacă de la şcoala primară. E simplu nu, să ai o cultură a sportului, să pui pasiune de la 6-7 ani?

Pentru că în rest nu ne deosebim prea mult…Croaţia are problemele ei politice la fel de mari, un partid a fost efectiv destructurat pentru fapte de corupţie, au primari care sunt săltaţi de parchete, au disensiuni între eurosceptici (mai mulţi decât ai noştri) şi europenişti, strâmbă din nas la moneda euro…. Nivelul lor de trai e doar cu vreo 100 de euro în medie mai săltat decât al nostru şi asta pentru că au minunile turistice ale Dubrovnikului, Splitului sau insulele adriatice.

În fine, la noi, tradiţia educaţiei sportive nu există, pentru că nu există logistică. Până în 89 nu era o pasiune, ci un refugiu sau o şansă pentru copiii sărmani să intre pe mâna unor cluburi de fotbal, handbal sau gimnastică, unde deveneau oameni cu mâncare asigurată şi cu pregătire severă. După 1990, educaţia sportivă a fost doar declarativă, nu s-a investit nimic în aşa ceva, decât gargară. Cred că primul a fost Năstase cu acel program de săli de sport, luat la mişto, de opoziţie, în acea vremea, dar măcar a fost un început. Abia acum noi facem săli de sport la şcoli şi în comunele ţării. De bazine de înot nu mai vorbim, sunt municipii reşedinţă de judeţ care nu au aşa ceva. Arenele Traian din Vâlcea, de exemplu, au stat 28 de ani în ruină şi atunci ce mai vorbim, când baza sportivă a oraşului a fost ignorată de toţi edilii şi abia acum, după 28 de ani, se reabilitează!

În acest ritm, abia după anul 2025, vom putea începe să ne apucăm de sport(nu mă refer la rezultate), atunci când în România va exista o bază materială sportivă încă de la şcoala primară, când şi Vasilică de la Dâlga, va avea un teren unde să bată mingea, când fiecare şcoală va avea cluburi de fotbal, de handbal, de baschet,  când vor exista competiţii interşcolare, când Vasilică va fi remarcat sau recrutat de un club profesionist şi va avea o şansă de a merge mai departe, deşi ai lui nu au bani….(Iar Vasilică nu se va da în stambă prin cluburi şi gagici, fiind doar atacant la FC Voluntari).

În Croaţia, există cluburi sportive încă de la clasa I, sportul se face cu plăcere, e o cultură, o moştenire, un registru naţional. Şi pentru că în fiecare oraş croat, cel puţin 2 şcoli au bazine de înot, pe lângă restul de dotări…

De aceea Croaţia joacă semifinala iar noi spargem seminţe, bem bere şi băgăm la pariuri sportive în timp ce copiii noştri butonează tablete, graşi, în fotoliu…

Liviu POPESCU

P.S. Miercuri seara, Croatia a confirmat din nou cele spuse mai sus. Croatia urmează să joace prima finală din istoria ei. O istorie de altfel veche de doar vreo 25 de ani.