România sportivă este grasă, chiar obeză, cu fițe și de bani gata
Până în 1989, măcar asta ne-a fost bucuria. Între o Europa Liberă și un film la bulgari, românii făceau sport. Pentru că era singura terapie, singura bucurie și poate singurul lucru fără plenare, fără activism. Era și un mod de a te sustrage de la sarcinile de partid pe uzină.
Sportul era un fenomen de masă. De la puștanii care băteau mingea pe maidan, între două ghiozdane pe post de poartă, până la gimnastica din sălile reci, unde Silivas, Răducan sau Nadia se pregăteau pentru a ne umezi ochii de bucurie.
În clasele primare, veneau unii și ne scoteau pe toți în față. Ne analizau înălțimea, mișcările și apoi ne racolau. Pe mulți dintre colegi nu i-am mai văzut. Am auzit însă de ei pe la Orșova, pe la cluburile Dinamo, Steaua sau Rapid, la canotaj, la baschet, la handbal. Se culegeau copii de la Ghioroiu, Dâlga, Peretu, copii amărâți, pe care însă Dumnezeu îi înzestrase cu talent și care ajungeau să facă sport. Sport de performanță. Toți eram la Daciada, cu de toate. De la scrimă până la fotbal. România făcea sport în lipsă de apă caldă și curent.
Așa ne-a prins Revoluția. Cu o țară plină de sportivi. Cu Nicu Vlad, cu gimnaste și gimnaști, cu atleți și atlete, cu o echipă națională de fotbal care îi spulberase pe danezi acasă și se pregătea să înceapă deceniul de aur.
Pentru că da, România sportivă a mai trăit fix zece ani după 1989. Cu zestrea pe care o acumulase înainte de revoluție. Am ajuns până la maximum, la Olimpiada de la Barcelona, și am plâns sincer când am văzut trei drapele tricolor, la gimnastică, pentru locurile 1,2 și 3.
Dar totul s-a făcut scrum. Azi, sportul este Cenușăreasa României. Ai bani, faci sport, nu ai, joci la pariuri. Echipele românești de fotbal rar apucă mai mult de trei tururi. La gimnastică nu mai existăm, tragem de bietul Drăgulescu. La atletism nu existăm, la haltere, la box, la canotaj, vag….
De ce? Pentru că nu s-a mai investit în sport. Cine? Statul. Da, este singurul care poate investi în sportul de performanță. Este singurul care poate da o șansă tuturor copiilor să facă sport. Să îi culeagă din pruncie, să îi bage în școli, să îi alimenteze corect și să scoată untul din ei, să îi disciplineze, să ne bucurăm de ei, atunci când dau în pârg.
Azi, sport, în mare parte fotbal, fac doar cei care au bani. Adică părinți cu bani. Pentru că avem mii de școli de fotbal, unde părinții își duc contracost copiii. Iar, chiar dacă sunt antitalent, credeți că vreun antrenor le spune părinților să-i ia acasă? Nu. Pentru că pierde banii. Și asta se întâmplă peste tot. În toate sporturile.
Nu cred că mai avem pe undeva vreun centru olimpic. Nu mai umblă nimeni pe la Mizil și Ianca să vadă care sunt talentele. Poate că Gheorghiță, copil din cinci frați, ar juca fotbal de perfomanță, dar tac-so nu are acești bani pentru a finanța o astfel de școală. Poate că o fetiță de la Broștenii din Vale ar putea ajunge gimnastă, dar unde? Și cu ce bani?
Sportul, așadar, îl fac azi doar cei cu bani și, de cele mai multe ori, lipsiți de talent. Dar au bani și e suficient. Suficient să ajungă și la echipe ceva mai răsărite. Păi dacă un mare șmecher de oraș are progenitura cu picioare strâmbe, dar are şi bani, cu siguranță vrea să îl ducă pe beizadea până în prima ligă.
Sportul românesc este practicat, așadar, de grași, de fițoşi și de copii de bani gata. Și nu este divers. De aceea România a ajuns să ocupe, la Olimpiadă, locuri alături de Papua și Togo. De aceea, când naţionala de fotbal bate Andora, este un motiv de bucurie. După care fotbaliștii noștri, de fericire, intră în club la gagici și dansează pe manele.
Când vom avea sport? Când statul român vrea să aibă sport. Când fiecare județ va avea sport. Când vom avea măcar un Centru Olimpic Regional, când copiii vor fi din nou căutați, din clasa I, de antrenori, luați de acasă, şcolarizați, hrăniți și disciplinați. Pentru asta, statul român trebuie să scoată bani și să investească. Până nu e prea târziu și nu vom avea o națiune obeză, cu toate bolile pământului…
Liviu POPESCU
