România se poate iubi abia la 40 de ani, elegant şi frumos

Mi-am dat seama azi că patriotismul nu se învaţă pe de rost ca o poezie de clasa a II-a primară. Nu poţi să înşiri chestii de Eminescu, de munţi şi văi, două steaguri tricolore şi gata, îi montezi pe oameni să iubească România.

România nu ai cum s-o iubeşti sub 40 de ani. Pentru că, e simplu, n-o înţelegi mai devreme. A iubi România este, din punctul meu de vedere, maturitatea pe care o poţi avea abia la o anumită vârstă, fiindcă necesită o anumită experienţă de viaţă. Este ca şi cum ai iubi o femeie abia când ajungi la 40 de ani. Atunci când eşti capabil să îi vezi frumuseţea şi pe interior, să o mângâi nu cu un scop, ci pentru că vrei secunda alături. Să îi ierţi defectele, să îi înţelegi trecutul, să te bucuri de trezirea în fiece dimineaţă alături de mirosul ei frumos.

Abia atunci pătrunzi, ca o poveste, crestele Făgăraşilor, simţi, când pui mâna pe Moldoveanu, că ai atins sufletul României. Abia atunci poţi închide ochii şi înţelege şoaptele Oltului la Harghita, când e un adolescent inocent, pregătindu-se de drumul spre Dunăre. Abia când ai 40 de ani simţi Europa apuseană în fiecare cetate-oraş a Ardealului şi înţelegi rezistenţa românului transilvan în iţarii lui, mergând pe furiş la biserică să-şi boteze copilul cu nume latin.

Atunci când ştii de ce maramureşenii şi-au întins turlele de lemn să zgârie poarta raiului, atunci vei iubi România, umblând pe Valea Vaserului ca în vestul sălbatic al lui Ilarion Ciobanu din celebrele filme cu ardeleni. Vei şti să mângâi cu obiectivul aparatului foto Crişul la Oradea şi să bei o palincă la Şimleul Silvaniei.

Şi numai la 40 de ani poţi să mănânci un caş la Gârda, să dansezi cu o moaţă pe ritmul Apusenilor. Să te tăvăleşti pe crestele de la Feneş şi să simţi că România asta e pântecul care te-a zămislit bărbat sau femeie. Iar de mergi de la Ilia la Arad, ai să ştii de ce Mureşul a vrut să vadă Câmpia Banatului.  Iubeşti România doar în Piaţa Operei la Timişoara ca după o beţie de studenţie nebună. Dar rămâi împietrit în Clisura Dunării şi eşti mândru că la Cazane e pământ sfânt românesc. Atunci vei înţelege că Munţii pe care calci sunt rupţi de Dunăre din Dinarici şi oferiţi nouă suvenir de Balcani. La Orşova te pregăteşti de Oltenia sălbatică, unde cobiliţa de ieri este întinsă ca o câmpie cu flori de vară, de la Bechet până sus, la Motru.

Simţi Bănia ca pe târgul frumos al României de jos, spunând că e un Cluj cu perfect simplu în coadă, şi abia atunci ştii că Brâncuşi nu putea fi decât gorjean. Iar de la Vâlcea, te strecori în frumoasa lume a Oltului matur. Pentru că abia acum ai vârsta Oltului, vârsta pentru a iubi o femeie frumoasă şi elegantă. Asta e România patrioţilor din viaţă proprie.

Din Muntenia Târgoviştei laşi un hrisov pe apele Ialomiţei, spunând că la Pucioasa e la fel de frumos ca în orice colţ al lumii. Treci prin Ploieştiul lui Caragiu spre Prahova de sus. De pe Vârfurile Ciucaşului vezi Bucureştiul, care este un oraş european în cel mai autentic înţeles. Iar la marginea lumii de Bărăgan, te aşteaptă sălbatica Dobroge a Urumei lui Stancu. Uscată, apetisantă, ca un val de nisip în care înoată peştii de apă.

Spre sus e Delta, preludiul unei Moldove cu poznele lui Creangă, cu Ateneul din Focşani, cu  margini de Prut la Vaslui şi cu Iaşiul Domnesc mai la nord.  Botoşaniul este vecinul lui Eminescu. Aaa, da! Ca să-l înţelegi pe Eminescu, trebuie să-i vezi nuferii de la Ipoteşti. Apoi mergi în Bucovina să vezi casele care se întind precum solfegiul vieţii.

Şi asta e doar începutul. Este dansul de seară cu femeia frumoasă pe care o poţi iubi doar când ai 40 de ani. Mai devreme te grăbeşti, mai târziu eşti prea mototol de resemnat.  Patriotismul nu e o normă, nu e o culegere cu lecţii suplimentare, este, de fapt, suma tuturor viciilor din viaţa zburdalnică a copilăriei şi a tinereţii dintâi. Abia apoi poţi  să spui că ai ajuns pastor într-o biserică a României.

Abia atunci ridici o cutie de bere aruncată aiurea într-o albie de râu, ai reţineri şi nu mai azvârli chiştocul pe geam, nu mai treci cu maşina pe galben şi mângâi un căţel de pripas. Şi dai 1 leu bătrânei din poartă. Abia atunci plângi, când vezi cutele pe obrazul mamei trecute în timp, corcoduşii în care te urcai când erai mic, acum lăsaţi în jos, zambilele din curtea bunicii, bătrâna care nu mai e, râul care te salută prieten de demult, el rămas mic, ascuns de anini.

La 40 de ani, iubeşti România şi, deşi ai umblat peste tot, simţi că râsul, plânsul şi visul aici, pe pământul tău, au singura valoare de suflet.

Şi mai e ceva, patriotismul este o noţiune pur românească, restul au doar naţionalism…

Mihai IONESCU