România poate fi iubită doar desculţ în roua verii de pe trifoiul sălbatic

Am fost întrebat, de multe ori, de ce Universul meu de la Mihăeşti este prezentat deseori cu atâtea imagini ale naturii, de ce insistenţa pentru fiecare strop de ploaie, urmă de rouă, frunză de corcoduş.

Pentru că, dincolo de timpul prezent, în mentalul meu şi bănuiesc că în cel al ultimei generaţii hibrid din România, se face o joncţiune cu trecutul paradisiac.

Este o scoatere, din subconştient sau din trăirile copilăriei, a farmecului vieţii la ţară. Câţi mai suntem azi din cei care străbăteau izlazurile copilăriei cu vaca bunicii, care duc dorul miriştilor care se umpleau de curci, al căsuţelor din balot de paie, care revăd cu ochii minţii gloria mamut care mergea la seceriş?

Retrăim cu drag, cu un parfum de poveste, grădina bătrânilor, unde ceapa stătea semeaţă, cu toate frunzele în sus, unde frunza de nuc iradia acel miros unic, imprimat în nări şi la 40 de ani după. Este o unicitate românească, putem să-i spunem, cea a formării noastre de esenţă, a unei generaţii hibrid care a cutreierat gârlele copilăriei şi roua ierbii de dimineaţă.

Universul sacru al corcoduşilor în floare, al merilor şi perilor pletoşi, al cireşelor ude de ploaie, al trifoiului sălbatic sau al licuricilor care se amestecă frumos cu stelele nopţii…  Sunt imagini care mai mult vin dinspre trecut în prezent.

Doar aşa poţi înţelege, de exemplu, lutul de la Horezu sau ia de la Păuşeşti, lemnul sculptat de la Băbeni şi bisericile mici româneşti, înşirate ca o constelaţie prin Vâlcea.

Cu ochii maturului care priveşte la închegarea bobului de strugure pe bolta de la Mihăeşti, te uiţi în zare la bolta de lemn mică a bunicii şi la găinile care scurmă sau se scaldă în pământul uscat al verii. Nu este nimic mai frumos decât să retrăieşti filmul tău, departe de metropola agitată a anului 2016. 

Păstrarea acestei comori sufleteşti, a pătlăgelei smulse direct de pe vrej şi şterse uşor pe turul pantalonului, a castravetelui sau a cartofului crud, fără coajă, lipirea inimii din frunza de fasole, zarzăra verde din copac şi jocul haotic al pisoilor de o lună, toate acestea sunt cadre unice ale unui film care, încet, se pierde sub tăvălugul tabletei şi al unei ipocrizii de mileniu 3.

Sunt fericitul item al ultimei generaţii hibrid, cel crescut cu porcul în bătătură, cu bolobotinele pentru raţe, cu mersul la CAP cu ăi bătrâni, pe câmp, unde se sorta ceapa sau cartoful, cu prunele la mat şi cu greierii, seară de seară, în curte şi cu răcăneii în codru.

Peste doar câteva zeci de ani, acest film va dispărea asasinat de tehnologie, un asasinat involuntar, mai degrabă tributar antropologiei culturale. Satul românesc, pur şi fermecător, devine un asfalt nou şi civilizator. Foarte bine, dar esenţa lui trebuie păstrată în fiecare ac de pin pe care îl mai putem planta în universul nostru.

Mi-e dor de copiii murdari de nuci în septembrie, mi-e dor de plasa de peşte, confecţionată pentru a prinde zvârlugile din gârlele copilăriei. Mi-e dor de ultima podea a bunicii şi de bucătăria de vară pe post de afumătoare. Nu am cum să le proiectez în prezent, nici măcar soba veche cu burlane.

Şi apropo, România nu poate fi iubită altfel decât dacă o trăieşti în secundele de mai sus. În rest, a se dicta un patriotism lejer, cu simboluri puse ipocrit în piept nu înseamnă şi nu produce nimic.

România nu este o ţară ca oricare alta. Are Europa la margini, dar are universul sacru al trifoiului cu rouă în esenţă. Numai atunci vei lăcrima auzind imnul nostru pe stadioanele lumii.

Pentru că, dincolo de metropolă, se simte gustul frunzei de măcriş, te pătrunde mirosul de izmă sălbatică şi vezi câmpul plin de coada şoricelului şi merii aplecaţi de mărul cu vierme în el…

Liviu POPESCU