România, derbedeul Europei din ’90, a trecut cu notă maximă Bac-ul Democraţiei în 2017

De la Cenuşăreasa Europei de Est, unde doar Albania ne concura prin anii 90, România este la această oră singurul stat, fost socialist, pe care restul lumii se poate baza ca factor de echilibru, fiind garantul occidental, deja un consacrat partener serios pentru NATO şi cu o economie aflată într-o dinamică accelerată.

Sunt exact cele 2 criterii pe care nu trebuie să le pierdem iar recomandarea colocvială pentru scepticii de azi este să încercăm să nu mai privim la firul ierbii, încrâncenaţi şi focusaţi  pe lucruri mărunte. Treptat ar fi cazul să privim onorabil spre locul pe care îl avem azi în regiune, tocmai fiindcă nu e un loc primit providenţial. Este un loc pe care l-am câştigat prin noi înşine.

România, statul postceauşist, a fost dată mulţi ani exemplul negativ raportat la Cehia, Ungaria, Polonia, elitele estului, România fiind văzută prin anii 90 ca o anomalie gorbaciovistă. Eram ţara de mâna a III-a care lâncezea într-o mocirlă socialist-capitalistă, în timp ce Budapesta, Varşovia sau Praga erau privite drept campioni ai emancipării, adepţii statului de drept, curatorii moderni ai tranziţiei, cu ADN de open society, cu pedigree catolic-renascentist.

Uite că nu a fost chiar aşa. Se vede azi că antemergătorul care a fost atribuit poporului polonez, ceh sau maghiar în anii 90, în contrapartidă cu şutul în dos dat României Miniere a dus la rezultate complet nepredictibile, poate, în urmă cu 15 ani

Cele trei naţiuni campioane ale anilor 90, adorate de cancelarii europene, asumate drept consagvine vestului, odată lăsate fără antemergător, au trezit din recesivitatea proprie o anomalie, mai periculoasă decât comunismul. Una extrem de rudimentară, de sorginte naţionalist autoritară, necunoscută Europei de Vest decât prin extremism de dreapta.

Naţiunile celor 3 state fost comuniste au traversat ciclul tranziţiei cu o vorbă bună de la directorul şcolii. Plastic vorbind, pentru că erau copii de familie bună şi pentru că în clasa I, au luat premiul I cu coroniţă au beneficiat de un bonus din oficiu şi au fost ajutate să ajungă în clasa a XII-a, de toţi dascălii… europeni. Numai că, supriză! Au picat bacalaureatul democraţiei, exact când nimeni nu se aştepta (graţia „mesianică” numită Zeman, Orban sau Kachinsky), başca au mai fost prinşi şi cu „iarbă” rusească prin ghiozdane.

România a fost elevul provenit din familie proletară, cu apucături de cartier, care în prima clasă a făcut o impresie proastă, încăierându-se cu minerii şi terminând primara cam printre ultimii. O imagine proastă care a determinat conducerea şcolii europene să o ignore şi să o lase pe drumul ei, strâmbând din nas, în fiecare an, la absolvire.

Numai că, exact asta a fost un mare avantaj, naţiunea noastră s-a cizelat, a învăţat singură, evident cu stângăciile de rigoare, dar şi-a creat pe neobservate o elită naţională, fie intelectuali de dreapta, fie una social de stânga, la care s-a adăugat şi o forţă de muncă, una responsabilă, una care s-a specializat pe şantierele sau câmpurile agricole din vest. Surpriză, România trece bacalaureatul democraţiei, cu o notă bunicică, oricum peste suratele nouăzeciste. Un stat care din 1996 prezintă electoral o alternanţă la guvernare, care în mod majoritar merge spre normele societăţii funcţional europene, devine atractivă pentru investitori iar azi, în 2017, este unul din cele mai sigure şi mai occidentalizate state din Est.

Mă uit în aceste zile iritat la Polonia şi la erdoganismul care ia amploare în statul Solidărităţii. Era predictibil. Ca şi Polonia, Ungaria traversează un excesiv autoritarism de dreapta, combinat cu un naţionalism absolut anacronic pentru secolul ăsta.

Pătimaşii analişti politici realizează azi că nici PSD şi nici PNL nu prezintă macroderapaje democratice, niciunul din liderii de partid nu vorbeşte elogios despre Rusia? În România la ora asta, nu funcţionează niciun partid extremist, nu există nicio frustrare naţională care să producă fenomene de masă.

Realizează cineva că echilibrul socio-politic din România este unic în această parte de Europă?

Şi atunci, nu ar fi recomandat să fim un pic mândri şi mulţumiţi de parcursul nostru în cei 27 de ani şi să fim mai puţin agresivi cu noi înşine. Comutaţi doar pentru 5 minute televizoarele pe scenele politice de la Varşovia sau Budapesta sau ascultaţi delirul lui Milos Zeman, după care, sincer, Bucureştiul o să vi se pară cosmopolit iar conflictele noastre politice interne, mici ciondăneli între vecini pe scara blocului.

În concuzie, România se află pe o platformă onestă şi la capătul unei traiectorii dificile dar bine asumată şi în urma căreia am reuşit să ne propunem un brand de ţară. De la minerii anilor 90, la o dinamică economică şi civică, pe care Bruxelles o defineşte drept model azi, România s-a construit singură ca stat matur.

Ne jucăm pe aici, mediatic, de-a soroşiştii şi naţionaliştii, dar în pauze stăm împreună la aceeaşi bere corporatistă şi la un mic românesc.

Poate că de fapt ăsta este sensul patriotismului, ca paradigmă de mileniu III:

Să mergi la Praga, în vacanţă, cu un CD cu Maria Tănase în torpedou.

Liviu POPESCU