Român în Anglia: La pas prin Ferentariul românesc de la periferia Londrei

E frumos în Londra, până ajungi în niște zone de zici că ai nimerit în Ferentari sau Craiovița.

La o jumătate de oră cu metroul de Big Ben și Westminster dai fix în ghetou, printre bombardieri cu tricouri Puta Madre, pirande ce pot ascunde un televizor de 50 de inch sub fustă și băiețași cu șișul la vedere

Prima dată când am trecut prin Barking, în estul Londrei, am crezut că am ieșit din oraș. Și, într-un anumit sens, chiar așa s-a și întâmplat. Acolo am auzit mai des “să moară mama” decât în spatele blocului în Ostroveni. Barbut pe trotuar, în față la Tesco. Bere la pet poștită în stația de autobuz. Înjurături de morți la fiecare colț de stradă. Bemveuri vechi de 15-20 de ani, cu geamurile lăsate și brățări groase de aur atârnând pe portiere. La fel e în nord, în Burnt Oak, zona din Londra cu cea mai mare densitate de români.

Nu știu ce s-a întâmplat cu britanicii de acolo, cert e că dacă se aude vreun cuvânt în engleză pe stradă, lumea întoarce capul să vadă minunea. Peste tot se vorbește și mai ales, se înjură românește. Aici, lirele sterline se numesc paunți iar Burnt Oak a devenit de multă vreme Bîrnoc. Berea se bea în fața magazinului românesc, direct pe trotuar iar țigara se stinge pe zidurile clădirilor. Uniforma majorității localnicilor e compusă din trening și adidas iar hair stylist-ul băștinaș i-a tuns pe toți la fel, periuță în părți și la spate, smoc a la Guță pe frunte. Femeile, obosite de li s-au înfundat ochii de tot în orbite, cu părul strâns în coadă de cal, trag din țigări cu nesaț având plasele pline cu d-ale gurii sprijinite de panourile stațiilor de autobuz.

Au de mers acasă după o zi de muncă, de făcut mâncare, de spălat, de pus masa și îmbăiat copiii. Nu le mai arde de nimic dup-aia și pică rupte de oboseală ca să o ia de la capăt în doar câteva ore cu munca la curățenie în hotel sau în locuințe, cu șmotru nesfârșit și cu bifat ore suplimentare pentru un ban în plus.

Și tot așa, în multe alte bucăți ale Londrei, unde ne-am așezat ca să fim laolaltă, oricât de diferiți ne-am crede unii de ceilalți. E o altă bucățică de Românie într-un oraș în care visul occidental se trăiește altfel decât și-ar imagina unii dintre noi, în fiecare zi după putința fiecăruia. Pentru mulți dintre oamenii ăștia, români ca și noi, visul ăla e doar o vorbă spusă în vânt de cineva care nu i-a cunoscut și înțeles niciodată pe ei, cei pentru care Londra e doar o stație într-un periplu nesfârșit prin marile orașe ale Europei.

Le e egal dacă azi muncesc de le cad brațele pe șantierele din Oxford Circus, mâine la curățenie pe străzile din Frankfurt iar poimâine la adunat de portocale la periferia Valenciei. Pentru ei nu există muzeele și galeriile de artă, spectacolele și plimbările prin parc. Westminster Abbey are aceeași relevanță în urechile lor ca parohia din Pârloagele.

Viețile lor se desfășoară în Bîrnocul lor pe care îl cunosc pentru că miroase ca ei, a griji și în același tip a nepăsare, a bere ieftină și a mici de la Bucovina, o dată pe săptămână, că-s cam scumpi. În centru ajung dacă trebuie să meargă la muncă acolo. Văd Londra de la geamul autobuzului, dimineața devreme, cu ochi cărpiți de somn și imuni la frumusețea cam trufașă a clădirilor imperiale și seara, când trebuie să meargă acasă, cu mintea la ciorba de acasă, nu la bulevardele imense care, pe nesimțite, se subțiază în străzi iar apoi în străduțe care miros deja a Bîrnoc. Au ajuns cumva acasă, într-o Românie reconstituită, înjghebată din ce au avut la îndemână miile de români stabiliți aici de atâta amar de ani. O șuetă pe bordură, o înjurătură de mamă, o țigară poștită, o ceafă de porc duminica la cârciuma românească sunt, oricât v-ar suna de meschin, cărămizile și mortarul unei comunități care nu vrea, fundamental, decât să se simtă un pic acasă.

Și oamenii ăștia sunt parte a unei Românii care nu a mai avut loc de ei, care i-a trimis departe să-și câștige pâinea. Cu treningurile lor, cu frezele lor caraghioase, cu manelele și înjurăturile lor, sunt, până la urmă, doar oameni care își caută căminul. Iar dacă nu și-l găsesc, improvizează. În Londra, Paris sau Barcelona își construiesc cartiere în miniatură, reconstituind Ferentariul între câteva străzi victoriene, Craiovița într-unul dintre arondismentele pariziene și Ostroveniul, dragul meu Ostroveni, la o aruncătură de băț de La Rambla.

by Tavi HERȚA

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *