Raiul României, satul medieval Firijba are de acum drumuri asfaltate pentru cei care vor să-l cunoască..

Se împlinesc peste 5 ani, de când am pus piciorul pentru prima dată în satul de dincolo de păduri. Firijba, adică satul care stă aici de peste veacuri, ascuns de carpeni şi fagi, cu o gardă regală de stejari, undeva la paralela 45, pe culmea dealurile subcarpatice, într-o mare de frumos.

Povestea tăietorilor de lemn care vin de peste 500 de ani, cu case mici, discret aranjate cât să nu fie descoperite decât de cei care au gânduri paşnice. Într-o zonă a României, unde aerul are miros, are culoare, unde primăverile aduc prima dată corcoduşii cu floare, unde oamenii ajung la 90 de ani, unde cerul se uneşte cu pământul, asamblat prin trunchiurile de copaci şi nu se mai dezlipeşte pe veci.

Aici este Firijba, ţara de dincolo de Lunavăţ, râul care împarte judeţul Vâlcea pe din două, între două culmi dacice, dincolo Cotoşmanu cu cetăţile de la Cărămizi, dincoace, ţara mănăstirile voievodale de pe malul Bistriţei.

De cum ai ajuns pe culme, după ce ai trecut Luncavăţul, te cobori ca un şarpe preistoric prin pădure ca să ajungi în platoul Firijbei, loc de case vechi împărăteşti, loc întins, unde Cuza a pus piciorul şi a spus că aceste pământuri să fie stăpânite pe veci de oamenii pădurii.

Un sat cum nu e altul în altă parte de ţară, cu fântâni şi ape curate, cu măceşi şi ierburi înalte, unde vara plouă atât cât trebuie, unde iarna ninge curat, fără viscol, unde fazanii zboară şi cucii cântă poate şi după Sân Petru. Este un paradis al Vâlcii, de unde oameni de seamă au plecat în lume, lăsând azi aici, doar câteva familii care se bucură atunci când străinul vine şi dă bineţe.

Acum sunt drumuri, autorităţile au înţeles că a venit vremea ca Firijba medievală să primească acea coroană şi să pună sceptrul aici, pentru prima oară al celor care vor frumosul să fie curte, să binecuvânteze pădurile virgine ale paralelei 45. Acum avem drum care trece prin frumoasa Firijba până la culmea Frânceştilor. Care taie satul în două şi trece printre casele de odinioară ale lumii, punând pe harta civilizaţiei acest colţ de istorie.

Firijba este legată de lume, prin drumul de centură, tivul dealurilor subacarpatice, Transfirijba şi prin drumul drept al satului care merge până la capătul pădurilor. Lăsând oferta generoasă a unui platou care se întinde cât vezi cu ochii, unde se aud talângi iar oile pasc în amurg toamnă….

Povestea începe pe malul stâng al Luncavăţului, în mijlocul comunei Popeşti. Un drum care urcă pe dealurile moi ale marginii de sat duce într-un loc de mister. Habar n-ai că, la doar 4 km distanţă, după prima pădure de stejari, se află ceva unic în România.

Se află satul tăietorilor de lemne. Satul firejurilor, al ferăstraielor, al celor care lucrau cel mai bine talpa caselor, talpa bisericilor. Primii uriaşi ai mileniului. Aici este legenda oamenilor de 2 metri, care cărau buştenii cu spinarea şi care arareori erau văzuţi coborând la lunca râului.

„Oamenii din Firijba erau aprigi. Muierile lor era vânjoase, masculine, femei care aveau o uitătură aspră. Era o comunitate extrem de închisă, de oameni ai codrilor”, se spune despre firijbeni.

La început, colibele acestora erau printre copacii din pădure. Oamenii pădurii nu lucrau la câmp. Tăiau lemne, pe care le lăsau apoi să cadă spre Luncavăţ. Asta pe la 1.500. Apoi au defrişat pe alocuri pădurea să-şi facă o mică grădină. Aşa a apărut satul din mijlocul pădurii.  Departe de restul lumii, dar, de fapt, chiarîn mijlocul lumii.

Firijba devine cunoscută lumii abia după 1850, atunci când Cuza o aduce în nomenclator şi apare ca un cătun de sine stătător, care nu numără mai mult de 100 de suflete. Abia la 1900, cătunul ajunge la 150 de suflete. Atunci se decide crearea unie şcoli elementare, azi pustiită.  Tot acolo, în mijlocul pădurii. Aici a învăţat şi Dicu, cum îi spun bătrânii, cel care a ajuns mai târziu la NASA.

Azi, sunt 32 de case şi 11 famili. Restul caselor sunt părăsite. „Suntem numai babe. Toate avem peste 90 de ani. Da, ar fi o idee să ne ţină Dumnezeu încă pe atât, dar sănătoase ca acum”, spune tanti Dina, care are 91 de ani. De fapt, toţi bătrânii de aici lucrează câmpul, cară lemne şi sunt sănătoşi, nu au nevoie de doctor. Cel mai tânăr are 80 de ani.

Până jos fac cam o oră. Vin mereu cu 30 de pâini. Că e iarnă, că e ploaie. Că e zăpadă. Oamenii muncesc singuri grădinile, au, pe lângă casă, pisoi, căţei, vite şi multă linişte.

Ceva greu pluteşte în atmosferă. Aerul curat, zumzetul albinelor care au umplut corcoduşii. Aici nu se folosesc îngrăşăminte chimice. Apa vine direct din fântână. Iar cei mai mulţi prisăcari aduc albinele la Firijba. Păi o lună de pastoral în Firijba produce miere cât trei jos, în alte părţi.

Firijba este raiul Vâlcii şi al României.

Liviu POPESCU