Raed Arafat ştie oare câţi morţi are deja pe conştiinţă?

Acum vreo trei ani când s-a ieşit în stradă pentru a-l apăra pe Raed Arafat de mitocănia prezidenţială, chiar m-am simţit solidar cu acest personaj. Auzisem că era mitologizat la Târgu Mureş şi că era unul dintre cei mai buni mamangeri ambulanţieri din România.

Din păcate, lucrurile au evoluat chiar în defavoarea acestuia, caz după caz, unul mai grav decât altul au demonstrat că domnul Arafat nu prea este în măsură să ocupe o astfel de funcţie de coordonare. Apuseni, Siutghiol, femeia care a sărit în gol în timp ce salteaua era desumflată, planorul care a dispărut în Triunghiul Bermudelor sunt câteva exemple care ne determină să-i cam spunem domnului Arafat că este un moment crucial în viaţa lui, un moment care se termină efectiv printr-o demisie.

Domnul Raed Arafat este deci un personaj tipic de simptomatologie românească, adică un balon, un uriaş cu picioare de lut şi care atunci când se sfarmă se alege praful. Iar istoria noastră recentă are câteva cazuri relevante – Emil Constantinescu, preşedintele golaniadei, Traian Băsescu – justiţiarul sui generis, Klaus Iohannis, preşedintele diasporei, asta la nivel înalt. În fiecare palier românesc vom găsi asemenea personaje mesianice, cărora le-am oferit puteri de semizei, exagerându-le voit sau doar naiv meritele. Toţi cei enumeraţi mai sus sunt decepţii catastrofale din acest punct de vedere. Partea proastă este că la un moment dat toţi cei cărora omul de rând le oferă iamgini hiperbolice, ajung să creadă că aşa e. Că ei sunt providenţiali. Nu, Nicolae Ceauşescu nu este vinovat, noi suntem, era de ajuns la începutul carierei sale, apropiaţii să-i spună că se exagerează şi poate că nu se ajungea la cotele absurde din anii 80.  La fel şi cu Băsescu şi recent cu Arafat.

Arafat ca şi Iohannis sunt două personaje de provincie care acolo „în satul lor” au arătat probabil că se descurcă, Smurd-ul mureşan şi respectiv, primăria Sibiului. Dar lasă-i domne acolo. Nu de puţine ori, auzim că nu ştiu care om de la ţară adus într-o metropolă dă rateuri, deşi acolo în mediul său natural era un tip de reuşită.

Domnul Arafat ar trebui să-şi dea singur aura aia pusă fals deasupra şi să demisioneze în mod decent. Îi spunem noi că sunt câţiva oameni care doar la auzul numelui Arafat întorc capul – rudele medicilor morţi înecaţi în lacul Siutghiol, rudele vctimelor din Apuseni, sau ale planoristului.

Mă rog, poate domnul Arafat este mândru că puradeii celor din Atârnaţii din Vaideeni şi acum povestesc cum s-au plimbat ei cu nacela elicopterului SMURD de pe un mal pe altul la inundaţii…E suficient doar atât?

AP

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *