Prundenii Vâlcii sau cum lasă în urmă Oltul frumosul să cânte…

Povestea a început demult, pe vremea boierilor Filipeşti. Cum? Simplu, pentru că era doar râu de munte, Oltul a vrut şi el să rămână undeva peste noapte. Obosit şi zgâriat de munţii de pe sus, iubit de lebede şi egrete, Oltul a dorit să stea liniştit măcar preţ de o seară. Să guste o ciorbă tradiţională de Vâlcea şi să bea un vin nobil. Şi a ales….Prundeniul.

Prundeniul a fost anlizat, scris, povestit, asfaltări, canalizări, administraţie dar nimeni nu a încercat să pătrundă dincolo de via care stă înţeleaptă sus pe deal, de mărul bătrân care îşi aranjează barbă tomnatecă şoptind părului de alături că Prundeniul rămâne încă o cetate interzisă, doar cei care închid ochii şi ating piatra care pare uitată pe uliţă…şi simt mersul cadenţat al legiunilor romane, cei care aud strigătele eteriştilor care au murit pe aici..da, Prundeniul este ca un concert care începe în forţă, are un largo şi se termină acolo sus pe dealuri, unde alergi să prinzi apusul de soare. Ştie cineva cum apune soarele pe dealurile cu vii?

Nici nu atinge astrul cu fruntea ultima frunză de vie, că o explozie de roşu carmin năvăleşte împreună cu adierea amurgului peste tot. Este o inundaţie de trăiri, un diluviu de culori, este un arc peste timp care pleacă din istorie şi ajunge în prezent.

Este prea puţin să treci prin Prundeni şi să vezi cu coada ochiului Ateneul Sătesc sau Centrul de Informare Turistic sau Drumul Lăcaşelor de Cult sau Drumul Vinului dar este groaznic de mult să te îndrăgosteşti de Prundeni. Nu de alta dar nu mai pleci!

Oltul a rămas, se spune, peste noapte şi a lăsat în urma lui a doua zi dimineaţa frumosul. O luncă fericită care a umplut dimineţile şi serile cu miros de margarete, o luncă a aninilor care ştiu să valseze, o luncă unde verdele nu fuge în ascunzişuri parcă nici iarna. Stă cuminte sub zăpadă până în martie când iese din nou la plimbare.

Prundeniul de fapt nu se termină niciodată, el coboară şi urcă precum o orgă imperială, de la corcoduşii din capul satului, la cireşii de margini, la prunii veseli care ştiu horele străbune, la femeile din sat care merg la biserică în ie şi borangic, la ţâncii care aleargă despuiaţi la scaldă în miez de vară, la vrăbiile şi garurii care se ceartă cu mâţele lacome din pod.

Prundeniul are un spectacol grandios la care participă şi volbura de pe graduri şi teii parfumaţi de gală şi macrişul bătrân cu moţ roşu. În Prundeni se aude şi ţambalul lui Lae, lăutarul de acum două veacuri dar şi cartea, pentru că Horăscu este un primar fudul. „Eu vreau să combin aci arta cu harta tradiţiei. Nu vrem să alegem extremele nici spre etnicitate nici spre cosmopolitism. Ne place echilibrul sau partea mediană a lucrurului”.

Aşa e, la Prundeni domină decenţa şi măsura exactă a fiecărui lucru. Cum e Prundeniul. Nici bogat nici sărac, nici vesel nici trist. Prundeniul este un reper, dat de dom Horică, edilul care pe sub pălărie, plimbă ochii ăia vii şi zâmbeşte ca şi cum le-ar ştii pe toate sau dacă i-a mai rămas ceva de ştiut, până deseară se lămureşte.

Oltul a plecat spre dimineaţă dar a lăsat în urmă frumosul şi eleganţa sa de rege. A rămas Prundeniul unde via nobilă stă şi doarme liniştită că soarele care s-a ascuns acum în spatele el, revine dimineaţă acolo în faţă, după ce se îmbăiază din nou în Olt.

Mihai IONESCU