Capul de serie al primului ciclu romanesc din literatura română, romanul „Viaţa la ţară”, a fost scris la Valea Mare, la conacul Zamfireştilor

Pe malul Olteţului, în localitatea care a dat cei mai iscusiţi zidari, acolo, la marginea de sud a Vâlcii, se află Valea Mare. Loc unde Cerna şi Olteţul se duc timid spre fruntariile Câmpiei Române, botezând dealurile de sus de la Bătăşani şi până spre Colelia.

Aici este un adevărat patrimoniu al naturii, loc unde stejarii se urcă pe dealuri eliberând podgorii şi livezi, strecurând case pe văi mici, în sunetele toamnei care, la Valea Mare, îşi joacă epilogul într-un noiembrie pierdut. Într-un noiembrie din care se văd sus, spre Râmnic, munţii albi ai Parângului, prevestind iarna care să dea alb florilor de crizantemă.

Aici, la Valea Mare, sus, pe culme, a fost odinioară un conac, un ultim conac, unul care a rezistat timpurilor până după 1990, dar apoi nepăsarea l-a culcat la pământ. Te uiţi mirat la ruine şi te întrebi ce a fost aici. Unii bătrâni spun că a stat ministrul. Te întrebi cu voce tare care ministru. „Ăla cu cartea aia despre boieri şi ţărani”.

„Conacul care, din păcate, nu mai este acum a aparţinut lui Duiliu Zamfirescu. Da, avea moşii aici, la Vâlcea, de la Valea Mare până spre Ioneşti”, spune primarul din Valea Mare,  Constantin Briceag. Priveşti nedumerit şi afli apoi că, de fapt, Comăneştii, Dinu Murguleţ, frumoasa Saşa, Tincuța sunt personaje din Valea Mare şi Diculeşti.

Aşa e. Puţină lume ştie că marele om politic, jurnalist, scriitor, Duiliu Zamfirescu, a scris „Viaţa la ţară” şi „Tănase Scatiu” aici, la Valea Mare, şi nu la Roma. Sau, cel puţin, aici se inspira, din viaţa boierilor locului.

Zamfirescu, în timpul activităţii sale la Ministerul de Externe şi, apoi, după ce a fost plecat la Roma, s-a ataşat de Valea Mare.

De altfel, după 1906 se stabileşte aici, până când este chemat de Averescu să facă parte din cabinet, pentru o scurtă perioadă de timp.

Urmaşii lui Zamfirescu, cei care au moştenit conacul, l-au pierdut în anii ’30, în favoarea unor cămătari, iar după 1945, CAP-ul l-a folosit pentru tractorişti. Aici erau birourile şi se reparau tractoarele. După 1989, a fost distrus şi cărămizile au dispărut… conform principiului „viaţa la ţară de după revoluţie”.

Liviu POPESCU