Povestea tristă a măririi şi decăderii societăţii Energomontaj Râmnicu Vâlcea

Povestea economică de astăzi este una tristă, una care a început acum mai bine de 40 de ani şi a murit în chinuri groaznice. Este povestea măririi şi decăderii uneia din cele mai mari intreprinderii dij ţară şi care a avut parte de un anume romantism şi care acum dispare sub tăvălugul unui prost manageriat, a unor conducători slabi şi care au ajuns doar simpli cicoclii. Este vorba de sucursala Energomontaj Hidro Râmnicu Vâlcea.

În anii 60 a început într-un mod de-a dreptul spectaculos cea mai mare operaţiune care privea regularizarea şi valorificarea potenţialului hidroenergetic al râurilor din ţară. Adică cea mai amplă operaţiune de construire a hidrocentralelor pe care le vedem azi numai în judeţul Vâlcea, peste 13, de la nord la sud. Aşa au apărut două firme care aveau unii din cei mai mari specialişti atât în domeniul mecanicii cât şi al hidrotehnicii – Energomontaj şi TCH. Vom discuta despre prima, pentru că ea este artizanul acelor echipamente mecanice şi energetice care au utilat în România nu mai puţin de 50 de astfel de complexe (CHE-uri). Exemple în acest sens? Bicaz, Vidraru, Ciunget, PF1 şi PF2 şi lista continuă cu toate aceste centrale care au format contingentele de pe Siret, Bistriţa, Argeş, Jiu, Olt, Lotru, Dunăre, etc.

Un furnicar de oameni, licee de profil, şcoli profesionale de succes, colonii şi ulterior oraşe muncitoreşti care au apărut în jurul acestor şantiere. Se pot scrie cărţi sau turna filme despre viaţa adevărată şi chiar frumoasă prin trăsuturile de bază, ale vieţii de şantier.

La Energomontaj Râmnicu Vâlcea lucrau aproape 2000 de oameni, o sucursală care a apărut în anii 70, odată cu regularizarea râului Olt şi Lotru. A fost o poveste cu şantiere, cu sacrificii, dar una care a oferit unii din cei mai buni ingineri, turbinişti, electricieni, lăcătuşi mecanici.

Doar între anii 70 şi 80 pe firul Oltului s-au construit în judeţul Vâlcea un număr de 10 astfel de centrale. Nu era deloc o muncă uşoară, era o muncă urieşescă, se deviau apele şi se construia mastodontul apoi se montau sute de tone de echipamente, după care alţi zeci de megawaţi intrau în sistemul naţional, Un furnicar de oameni, se lucra la 2-3 astfel de centrale în paralel, oameni aduşi din toate colţurile ţării, camioane, macarale, autobuze, barărci, cantine, colonii. O muncă de şantier, fie că era soare de peste 40 de grade, fie că era ger, şantierele aveau viaţă şi s-au format adevărate comunităţi Aici nu prea exista politicul, era o viaţă de nomad, mulţi ajungeau acasă odată la o lună, pe mulţi i-a prins vârsta de 40 de ani, fără familii. Sau unii s-au naturalizat acolo unde le-a plăcut mai mult. Astfel au apărut oraşe cum ar fi Brezoiul sau cartierul Nord din Râmnicu Vâlcea.

Anul 90, a fost anul de cotitură în acest domeniu, ca în toată România, industria a intrat în declin, s-a cunoscut un ritm din ce în ce mai lent al investiţiilor, Energomantaj Vâlcea s-a privatizat prin metoda MEBO, cea mai proastă idee, au apărut restructările din cauza lipsei frontului de muncă. S-a ajuns ca în anii 2000 se se lucreze la centrale începute în anii 80 şi acolo cu ţârâita.

Acum 5 ani, Energomantaj Vâlcea mai număra vreo 500 de angajaţi, din care peste 100 erau TESA. Şi mai mult, s-a dezvoltat fenomenul clasic al românului, furatul căciulii, umflatul devizelor.  Hidroelectrica, principalul beneficiar al lucrărilor a intrat în insolvenţă, fapt care a propagat o undă de şoc în toate investiţiile şi gripa mortală a lovit Energomontajul vâlcean. Anul trecut, fostul şi longevivul director, Gheorghe Nicolau, s-a retras, unii spun că forţat, au apărut acuzaţii despre pierderi de miliarde din buget, directorul ulterior, Statie, nu a rezistat prea mult iar după demiterea acestuia, sediul din Goranu a fost desfiinţat, de altfel sucursala şi-a pierdut autonomia, trecând pentru o perioadă sub tutela Slatinei. Numărul angajaţilor scade pe zi ce trece, a angajaţilor profesionişti cu precădere, managementul din prezent duce uşor, dar sigur, totul spre dispariţie. La anu pe această vreme va fi doar o amintire despre una din cele mai puternice intreprinderi din România, prost gestionată după 1989 şi mortal lovită din interior, în ultimii ani.

Nu e pentru nimeni o bucurie, degeaba mai apare un supermarket, când industria se duce naiba.

Mihai IONESCU