Povestea corăbiilor de pe râul Olt, de la Imperiul Roman până la 1844

Oltul..

Râul care taie Vâlcea de la nord la sud şi care creează, poate, unul dintre cele mai spectaculoase defilee din România, întrecut doar de Cazanele Dunării, a fost considerat dintotdeauna un râu rege, râu care a unit, prin cursul lui, trei provincii româneşti: Ardealul, Oltenia şi, la vărsare, udându-l preţ de câţiva kilometri, sudul Munteniei.

Râul Olt, al doilea ca debit din România, un râu care e mai vechi decât lumea, cum mai e trecut prin scrieri, a născut atâtea legende şi adună, ca un manuscris virtual, tot ce este mai frumos în destinul acestui judeţ: de la nordul autriac-ardelenesc, cetatea Arxaviei de la Câineni, mănăstirile de munte, Cornetu, Cozia, Turnu, Râmnicu Vâlcea, oraşul lui Mircea Vodă, lunca largă şi generoasă care se duce spre Drăgăşani.

Oltul a fost râul pe care romanii l-au folosit ca pe o graniţă naturală atunci când s-au restrâns în actuala Oltenie, dar şi ca pe o arteră navigabilă.

Astfel, Oltul a fost un râu navigabil, şi nu doar în antichitate, ci, până târziu, spre anii 1800, Oltul a fost o arteră comercială, pe unde au plutit arcele romane, corăbiile teutone, micile vase comerciale ale negustorilor sibieni, plutaşii lemnari şi, în prezent, micile vaporaşe turistice.

Primele date despre navigaţia pe râul Olt apar în secolele II şi III, când la Stolniceni – Râmnicu Vâlcea (Buridava Romană), este atestat un port cu docuri, de unde se încărca sarea adusă cu carele de la Ocnele Mari, care apoi era coborâtă spre Dunăre şi, de aici, în întreg Imperiul Roman.

Ulterior, în secolele XIII-XIV, teutonii care se aflau în zona Sibiului şi a Braşovului construiesc 6 corăbii care vor circula între Râmnicu Vâlcea, Slatina şi Dunăre, tot cu sare de pe râul Olt. Există un  acord comercial apoi între Mircea Vodă şi comercianţii din Transilvania pentru transportul pe Olt.

Primul act însă datează din 1222, când  regele Andrei al II-lea reglementa printr-un document transportul sării pe Olt: “Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croatiei… am mai îngãduit zişilor fraţi [cavalerilor teutoni] sã ţinã liber pe râul Olt şase nãvi, pe râul Mureş alte şase, care sã ducã sare prin tot regatul nostru la mers în jos, iar la venit în sus sã aducã alte lucruri”.

Era singura cale de acces prin defileu până la apariţia celebrei Via Karolina (drumul Valea Oltului, actual DN7). În timpul construcţiei Viei Karolina, austriecii se ocupă şi de adâncirea culoarului navigabil şi mai multe vase comerciale merg pe Olt.  Astfel, în 1775, două vase încărcate cu potasă, sticlă, fier și alte mărfuri au ajuns până la Slatina.

„Tentativele de navigare a Oltului au fost probabil de succes din moment ce, în 1837, se înființează, la Sibiu, o societate cu acest scop. Se vor construi vase de probă, iar la 7 septembrie, ora 10, prima corabie va pleca de la Boița. La 9 septembrie, ora 3, aceasta ajunge la Râmnic. A doua corabie a parcurs drumul în jumătate din timp, însă dificultatea cea mai mare s-a dovedit a fi întoarcerea corăbiilor. Abia după 13 zile au ajuns la Turnu Roșu. Cu toate acestea, corăbiile au continuat să alunece pe Olt, astfel încât distanța dintre Turnu Roșu și Dunăre ajunsese să fie parcursă în 49 de ore. Ultima societate însărcinată cu transportul pe Olt se dizolvă însă, din păcate,  în 1844, atunci când operațiunile de transport cu corabia încetează de tot.” (Vechiul regat)

Însă cei mai cunoscuţi transportatori pe râul Olt au fost plutaşii. Aceştia au folosit Oltul pentru transportul lemnelor până în 1920, la un nivel foarte ridicat şi chiar până în 1960, după cum îşi amintesc cei din Brezoi.

Odată cu începutul regularizării Oltului, s-a încheiat şi era navigabilităţii. Deşi, la finele anilor ’70, planurile lui Ceauşescu prevedeau, în primă fază, realizarea unor hidrocentrale cu ecluze până la Râmnicu Vâlcea. Dar, din cauza duratei de colmatare a lacurilor de acumulare, aceasta fiind foarte scurtă, proiectul a fost restrâns până la Slatina. Dar nici acesta nu a mai fost realizat.

În anii ’80 a existat însă o idee buclucaşă, una de asigurare a unor vaporaşe între Călimăneşti şi Râmnicu Vâlcea, cu ecluze la barajul de la Dăeşti. În acest sens, chiar s-au adus nişte nave de dragat în zona Seaca pentru a curăţa în permanenţă culoarul de navigaţie. Dar, din nou, mult prea costisitor s-a dovedit proiectul şi a fost abandonat. Navele de dragat au putut fi văzute până târziu, după anii ’90, pe Olt, la Seaca, după care au fost tăiate şi duse la fier vechi.

În prezent, singurele navigaţii pe râul Olt sunt în cadrul unor proiecte turistice. Pe raza staţiunii Călimăneşti, unde, de 3 ani, s-au reluat micile croaziere între Cozia şi Ostrov. Mai este un proiect similar, de la Gura Lotrului la Turnu, o investiţie privată.

Dar nu trebuie uitat nici acest element pentru cine îşi mai aminteşte: micul vaporaş de la barajul Nord din Râmnicu Vâlcea, din anii ’80, care a efectuat, câţiva ani, mici croaziere pe lacul de acumulare până la Fedeleşoiu. De atunci a rămas şi celebrul birt din zonă cu numele de „Debarcader”.

Viitorul este, aşadar, al proiectelor turistice, lacurile de acumulare sunt multe în judeţul Vâlcea şi se pretează toate la astfel de iniţiative. Cine ştie?

Liviu POPESCU şi Vechiul Regat