Popeştiul Vâlcii, capitala Valahiei copilăriei mele

Nu doar Firijba este perla Popeştiului, toată comuna are ceva deosebit, are o istorie parcă venită din Dacia veche, poate că şi numele de Meieni ajunge azi din timpuri străvechi.

Am trăit un timp istoric, patriarhul copilăriei, am cotrobăit după el pe malurile Luncavăţului, am bântuit dealurile şi pădurile Cărămizilor, am alergat pe Matcă şi am iubit prima dată la Popeşti. Aşa a fost datul meu, al vieţii.

Acolo m-am trezit dimineaţa cu primul câine ciobănesc frumos şi acolo am speriat curcanii, de se înroşeau ca nişte pepeni în ogradă.

Târziu, am aflat că Popeştiul copilăriei mele a fost comună mănăstirească, după ce, mai înainte, fusese avanpost dacic, locuit de buri şi apoi un arhipelag de cătune medievale, ascunse fie prin Valea Caselor, fie în amurgul pădurii la Firijba.

A venit apoi neamul Urşienilor şi au domnit în nord de comună. În timpul lui Cuza,  Popeştiul a renăscut ca o comună tânără, unde primii ţărani liberi au început să construiască o viaţă economică liberă. Reforma agrară a fost, pentru popeşteni, prima şansă şi, astfel, au combinat tradiţia cu demnitatea naţională.

A apărut, firesc, una din cele mai frumoase înşiruiri de case de-a lungul râului Luncavăţ. O explozie socială, o aliniere a unor oameni care şi-au luat destinul în mâini.

Dar au rămas şi poveştile frumoase ale satului medieval, satul Firijbei, satul Valea Caselor, sate ascunse de pădurea de stejari, acolo unde ruinele dacice au lăsat posterităţii cetatea de la Cărămizi.

Acolo m-am preumblat eu în copilăria mea, prin pădurea de muri, de unde veneam plin de zgârieturi, pe matca unde păşteam – toţi nepoţii pamponaţi de oraş – vacile bunicilor, în Trăistari, unde mâncam merele aurii ale dealurilor Dăeştilor. Pe lângă Dâmbul dracilor, de care fugeam să nu am parte de spaima viselor de noapte…

Şi, nu în ultimul rând, râul voievodal, Luncavăţul, râul cu raci, cu mrene, al cărăşeilor, al nisiparniţelor care te pişcau de degete. Al săpunelului, această plantă care te umplea de spume din cap până în picioare.

Al muşeţelului de pe margini de drum. Am să iubesc toată viaţa această comună minunată, pe care, la 7 ani, am numit-o capitala României, pentru că cele mai frumoase ierni veneau de pe derdeluşul din Trăistari şi se opreau jos, lângă deal.

Aurora Măgura este noul primar al Popeştiului. O doamnă care doreşte să îmbine eleganţa istoriei cu demnitatea valahilor din prezent.

Popeştiul trebuie să aibă blazon şi îl va avea. Blazonul este în fiecare popeştean, de la nea Dumitru, care fumează tutun, până la marele savant de la NASA.

„Popeştiul va avea un grad de urbanizare în următorii 4 ani. Va avea o infrastructură, va respecta natura, va respecta tradiţia, va crede în destinul său. Oamenii sunt minunaţi şi merită o localitate unică, una care a avut un destin fundamentat de istorie, dar şlefuit de prezent”, spune Aurora Măgura.

Şi, să nu uităm, toamnele la Popeşti ard culorile verii într-un pastel pe care nu ai cum să-l vezi în altă parte. O spune copilul de 7 ani, cu pistrui, care stă camuflat în cel care scrie acum aceste rânduri.

Liviu POPESCU