Politica de austeritate a Spaniei, o cauză a secesiunii Cataloniei

Spania înainte de o răscruce istorică

De mai bine de 40 de ani, scena politică a Spaniei a fost dominată de două partide, Partidul Popular şi Partidul Socialist, care se succedau unul pe altul la putere. Ultimele alegeri determinante din 20 decembrie 2015 au  adus o slăbire importantă a acestor forţe politice tradiţionale şi ascensiunea unor noi partide, disidente. Astfel, Partidul Popular, având în frunte pe Mariano Rajoy, a obţinut procentele cele mai scăzute din 1993  încoace (28,72% din totalul de voturi şi 123 de catedre dintre cele 350 ale Parlamentului, faţă de 44,6% din voturi şi 186 catedre în 2011), în timp ce Partidul Socialist, condus de Pedro Sanchez, a înregistrat cel mai prost rezultat din istoria sa (22% din totalul de voturi şi 90 de catedre, faţă de 28,73% din voturi şi 110 catedre la alegerile precedente din 2011).

Ascensiunea partidului de stânga Podemos, având în frunte pe Pablo Iglesias, produs al aşa-zisei mişcări a „indignaţilor”, precum şi cea a partidului de centru-dreapta Ciudadanos, condus de Albert Rivera (susţinut de o parte din mijloacele de informare în masă), pe locul al treilea şi, respectiv, al patrulea, cu procente înalte (20,6% din voturi şi 69 de catedre şi, respectiv, 14% din voturi şi 40 de catedre), arată sfârşitul celor patruzeci de ani de sistem bipartid şi marchează o nouă perioadă pentru Spania. Acest rezultat, desigur, se datorează, într-un grad foarte mare, crizei financiare care afectează Europa. Politica antipopulară de austeritate care a fost aplicată cu fidelitate de către Mariano Rajoy în ultimii patru ani, în combinaţie cu scandalul corupţiei izbucnit în legătură cu partidul său, a modificat harta politică a Spaniei, conducând la apariţia unui cadru nou, tetrapartit.

IsidorNoua realitate parlamentară, unde niciunul dintre partide nu are majoritatea absolută, conduce inevitabil la un guvern de coaliţie, preferat, după cum se vede, de cea mai mare parte a spaniolilor sau la un nou scrutin. După patru ani de guvernare cu majoritate puternică, Spania se confruntă, în prezent, cu perspectiva instabilităţii politice, care ameninţă şi celelalte state europene, dat fiind că alianţele guvernamentale fragile şi partidele tradiţionale care au dominat scena politică a acestora timp de zeci de ani resimt intens efectele presante ale recesiunii financiare îndelungate şi ale valului imigraţiei ce sporeşte.

Noul guvern spaniol, când va rezulta, cu sau fără alte noi alegeri, se va confrunta de îndată cu probleme deosebit de grave şi provocări. Cu toate că această economie europeană a ieşit din recesiune şi a intrat pe drumul redresării, vor fi necesari ani mulţi, fără regrese, pentru recuperarea terenului pierdut. În caz contrar, dacă economia spaniolă va da înapoi din nou, această redresare temporară va semăna cu pasul suspendat al berzei.

Ţara este a doua ca procent al şomajului (21,18%) în Zona Euro, după Grecia, numărul şomerilor spanioli depăşind cinci milioane de oameni. Sărăcia creşte zilnic, ameninţând cu dezagregarea structurilor sociale ale ţării.

„Sărăcia este cea mai crudă formă de violenţă” declarase cândva Mahatma Ghandi. Prin aplicarea politicii neoliberale extreme sporeşte continuu decalajul între bogaţi şi săraci. Un procent de 22,2 din gospodării, în baza ultimelor date cunoscute ale Institutului Naţional de Statistică (INE) din Spania, în anul 2013, trăiau sub pragul de sărăcie, adică cu un venit mai mic de 60% din venitul mediu naţional disponibil. Mulţi cetăţeni trăiesc astăzi fără căldură şi fără energie electrică, nenumărate familii se confruntă cu pericolul de a fi evacuate, fără a avea o altă locuinţă (34.680 prime case, adică 95 pe zi, au fost sechestrate în 2014 de bănci pentru a fi vândute, conform INE), mulţi pensionari nu-şi pot plăti medicamentele. De asemenea, mai mult de unul din trei copii, sau 2,6 milioane, se confruntă în prezent cu pericolul sărăciei şi al izolării sociale, conform datelor recente ale Comisiei Europene.

Procentele înalte ale şomajului pe termen lung, combinate cu reducerile drastice ale cheltuielilor pentru sănătate şi învăţământ, au dus mai multe familii şi copii în sărăcie, în ciuda redresării economice. Datoria publică prezintă o tendinţă de sporire continuă şi, în baza ultimelor date oficiale, se ridică la 98,8% din PIB, apropiindu-se de nivelul înalt de 100% pe care l-a atins sau l-a depăşit în anii 1900 şi 1909. Economia informală (neagră) este calculată la 25% din PIB şi anume 235 miliarde de euro care nu au fost declarate, lipsind astfel statul spaniol de resurse financiare foarte importante. În acelaşi timp, noul guvern spaniol va avea de întâmpinat problema arzătoare a Cataloniei. Ascensiunea la preşedinţia Cataloniei a separatistului Carles Puigdemont, care va fi însărcinat cu demararea procedurii secesiunii, constituie un sunet răsunător de pericol.

„Trebuie să începem procedura de creare a unui stat independent în Catalonia, aşa încât hotărârile guvernului catalan să fie suverane” a declarat duminică, 10 ianuarie 2016, sub ovaţiile deputaţilor, cu câteva ore înainte ca parlamentul catalan să-l aleagă şef al guvernului local şi succesor al lui Artur Mas. Efectele imediate ale declarării unilaterale a independenţei Catalonei, care este cea mai bogată zonă a Spaniei, cu un produs de aproximativ 200 miliarde euro, vor fi fără îndoială deosebit de dureroase: fără Catalonia, Spania va pierde 16% din populaţie, 25% din exporturi şi 19% din PIB, conform OCDE. Peste 586.000 întreprinderi au sediul în Catalonia, dintre acestea 2.150 întreprinderi mari cu peste 200 de muncitori fiecare, cum sunt Gas Natura şi colosul producţiei de îmbrăcăminte Mango. În Catalonia se află şi fabrica grupului Volkswagen, care produce autoturismele firmei Seat. Barcelona, de altfel, constituie, cu mare diferenţă, prima destinaţie turistică în întreaga ţară şi una dintre atracţiile de vârf din lumea întreagă, cu venituri nete imense de pe urma activităţii de turism.

În acelaşi timp, atât în domeniul comercial, cât şi în cel industrial, Barcelona constituie poate cel mai important pilon al economiei spaniole. Tendinţa de secesiune a Cataloniei, trebuie să subliniem în acest punct, a luat naştere şi a crescut ca urmare a politicii de austeritate impuse de Bruxelles şi Berlin Spaniei şi, desigur, Zonei Euro în totalitate. Acesta este şi motivul principal pentru care catalanii doresc să devină cel puţin autonomi. Doresc să aibă legi proprii, iar taxele lor să nu plece la Madrid, pentru a plăti programele de austeritate. Motivele riftului ce se întrevede sunt deci, întâi şi întâi, de ordin financiar.

În concluzie, politica de austeritate extremă a dăunat vizibil şi în grad deosebit de înalt Spaniei, la fel ca şi celorlalte ţări ale Zonei Euro. Este necesară, deci, din partea noului guvern spaniol, care se va afla la o răscruce de drumuri istorică, conceperea unei politici clar progresiste, bazată pe remodelarea constituţiei, în sensul unor reforme sociale concrete populare, al stopării privatizărilor necontrolate afectate, printre altele, şi de lipsa transparenţei, precum şi pe protecţia primei case pentru păturile sociale cu venituri scăzute. Este, de asemenea, necesară combaterea efectivă a evaziunii fiscale şi a criminalităţii financiare, dar şi restructurarea oportună a modelului de producţie şi atenuarea importantă a marilor dezechilibre structurale, cum sunt şomajul, deficitul bugetar şi datoria publică.

Isidoros Karderinis

*Karderinis s-a născut la Atena în 1967. Este romancier, poet, economolog cu studii postuniverstare în economia turismului. Articolele sale a fost republicate în ziare, reviste, site-uri din întrega lume. Poeziile sale au fost traduse în limba franceză şi  publicate în reviste literare. A publicat şapte cărţi de poezii şi două romane. Cinci din acestea au fost publicate în Statele Unite şi Marea Britanie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *