Pentru a solutiona conflictul dintre radicalii de stânga si dreapta, Victor Giosan ne trimite la Kant

Trăim vremuri complicate: intelectual vorbind suntem sub presiunea a două abordări numai aparent opuse/inamice. Pe de-o parte un neo-obscurantism, anti-raționalist și comunitarist, nostalgic orientat spre un paradis trecut și pierdut, care face din disprețul pentru gândirea științifică și pentru analiza critică, pentru libertatea individului de a-și căuta propria cale spre fericire (ceea ce se definește de obicei prin Iluminism sau Epoca Luminilor), stindardul luptei sale totale și agresive.

Iar pe de altă parte exaltarea unei acțiuni ad-hoc, discreționare și anarhice, bazată pe un singur scop: cel al distrugerii prezentului prin promovarea cultului alterității și disruptivității permanente (putem vorbi fără teamă de o ”revoluție permanentă”), fundamental anti-individualistă și la rândul ei comunitaristă, dar orientată spre un viitor fără formă concretă, dar cu siguranță paradisiac. Și ea agresivă, dar altfel.

Istoric nu e nimic nou – o altă reluare a evoluțiilor intelectuale din anii, ’20 – ’30, numai conceptele în jurul cărora se construiesc acum identitățile mesianice sunt altele: rasa și clasa socială au lăsat loc (în cea mai mare măsură): națiunii, religiei, genului, orientării sexuale, ecologiei.

Ce putem face? O soluție intelectuală, dar și politică, este întoarcerea la Kant – exact ceea ce propun editorii și traducătorii volumului din fotografia de mai jos Mircea Flonta, Hans Klaus Keul și Grigore Vida. Toate eseurile volumului sunt fundamentale – chiar dacă solicită ceva efort, citirea repetată a multor fraze prea lungi și întortocheate pentru mintea noastră de secol XXI. Efortul însă va fi pe deplin răsplătit – numai 2 exemple mai jos:

1) Răspuns la întrebarea: Ce este Luminarea?

”Luminarea este ieșire omului din starea de minorat de care el însuși se face vinovat. Starea de minorat este neputința de a se sluji de intelectul său fără călăuzirea altcuiva.

În vederea acestei luminări nu se cere însă nimic altceva decât libertate; și anume cea mai nedăunătoare din tot ce poate fi numit libertate, aceea de a face uz public de rațiunea sa în toate privințele. […] uzul public al propriei rațiuni trebuie să fie întotdeauna liber, și numai aceasta poate înfăptui luminarea printre oameni; uzul privat al propriei rațiuni poate fi însă deseori îngrădit foarte strâns , fără ca progresul luminării să fie astfel împiedicat foarte strâns. Prin uzul public al propriei rațiuni înțeleg însă acel uz pe care cineva îl face de ea ca învățat dinaintea întregului public al lumii cititorilor. Numesc uz privat acel uz pe care cineva are voie să-l facă de rațiunea sa într-o anumită slujbă civilă sau funcție încredințată lui.”

2) Despre judecata comună: acest lucru poate fi corect în teorie, dar nu are valoare practică – Secțiunea II: Despre relația teoriei cu practica în dreptul constituțional (împotriva lui Hobbes)

”Dreptul este restrângerea libertății fiecăruia sub condiția acordului ei cu libertatea fiecăruia, în măsura în are acest lucru este posibil potrivit unei legi generale. Iar dreptul public este totalitatea legilor exterioare care fac posibil un asemenea acord general.

De vreme ce orice restrângere a libertății prin bunul plac al altuia se numește constrângere , rezultă că constituția civilă este o relație a oamenilor liberi care (fără a aduce daune libertății lor în întregul uniunii lor cu alții) stau totuși sub legi coercitive: pentru că rațiunea însăși o vrea astfel, și anume rațiunea pură a priori care dă legi și nu ține seama de nici un scop empiric (toate scopurile de acest gen fiind cuprinse sub numele generic de fericire). Căci în ce privește acest scop și locul în care vrea să-l așeze fiecare, oamenii gândesc cu totul diferit, astfel încât voința lor nu poate fi adusă sub nici un principiu comun și, prin urmare, nici sub o lege exterioară, lege care să fie de acord cu libertatea fiecăruia.

Prin urmare, starea civilă, socotită doar ca stare juridică, este întemeiată pe următoarele principii a priori:
1. Libertatea fiecărui membru al societății, ca om.
2. Egalitatea acestuia cu oricare altul, ca supus.
3. Independența fiecărui membru al unei comunități, ca cetățean.”

P.S. Titlul celui de-al doilea studiu vă poate înșela: de fapt Kant este un înfocat susținător al teoriei în raport cu practica.

P.S.2 Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la nașterea și 220 de ani de la moartea lui Kant. Poate ar trebui vorbit mai mult despre moştenirea sa.