Pelerinaj prin Ţinutul Sfânt al Vâlcii, drumul tainic de sub munte

Există în Vâlcea un ţinut sfânt, un areal monahal, un drum iniţiatic, un drum care leagă Vâlcea de Nord mănăstirească de Vâlcea de Mijloc. Un drum al călugărului, un drum liturgic, un drum athosit, care străbate poalele muntelui, care curge pe maluri de ape, urcă prin păduri, cutreieră sate valahe.

Este Drumul Mănăstirilor Olteniei de Sub Munte, un drum aflat în execuţie, realizat pe jumătate doar, dar care la final va uni de la Turnu şi până la Hurezi, bijuteriile de spirit ale Valahiei.

În acest moment, drumul pleacă de la Olăneşti, aici, unde avem schitul Bradu. ‘Schitul din inima pădurii’ sau singura mănăstire cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul din Arhiepiscopia Râmnicului, unde are loc cel mai mare pelerinaj din judeţ, pelerinaj care a fost reluat după 100 de ani, în ziua Sânzienelor.

Acesta se află în localitatea Băile Olăneşti, la Gurguiata, într-un peisaj mirific. Aici, în mijlocul pădurii, unde se ajunge pe poteci întortocheate, departe de lumea dezlănţuită, se nevoiesc, în linişte şi în rugăciune, cele treisprezece maici, conduse de Cuvioasa Arsenia Maxim, stareţa schitului vâlcean’.

De aici drumul merge spre Păuşeşti Măglaşi, dar până acolo pe Valea Cheii, avem alte două minuni – Iezer şi Pahomie.

Pelerinul care se abate, pentru o clipă, de la drumul ce urcă spre Schitul Iezer (Băile Olăneşti) şi coboară pe valea pârâului Cheia găseşte o stâncă ascunsă, acoperită de muşchiul verde de pădure, care mai păstrează, pe suprafaţa ei, trei cruci săpate în piatră, amintind că acolo au fost îngropaţi cei trei sute de călugări ucişi de către jefuitorii schitului, cu mai bine de patru veacuri în urmă. Acest aşezământ monahal se află în strânsă legătură cu viaţa Sfântului Antonie de la Iezer care a sihăstrit prin aceste locuri, la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi un loc de pelerinaj pentru tot mai mulţi credincioşi,care îşi găsesc alinarea sufletească şi trupească în urma rugăciunilor rostite la Icoana Maicii Domnului şi la Moaştele Sfântului.

După ce pelerinul trece de sfântul schit Iezer, drumul se afundă în pădurile din Munţii Căpăţânii, ajungând la un lăcaş de cult despre care nimeni nu ştie când a fost zidit – Pahomie sau ”schitul haiducilor”. Biserica centrală este pe trei sferturi acoperită de stânca sub care a fost construită. Este o biserică simplă, sub formă de navă cu un pridvor mic şi sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă.

Lăcaşul de cult se află la poalele Muntelui Buila din Masivul Căpăţânii, pe Valea Cheii, la 7 km. de schitul Iezer, pe drumul care duce apoi la Schitul Pătrunsa, ”schitul copiilor” cum mai este cunoscut.

Drumul mănăstirilor merge spre Sărăcineşti. O splendidă bijuterie de cult care se apropie de venerabilă vârstă de 4 veacuri. Pe drum de staţiune, pe drum de rugă, Sărăcineştiul este zestrea Măglaşilor. Este poate nu atât de mediatizată precum restul de 30 de mănăstiri vâlcene dar, nu este cu nimic mai prejos. Constructia manastirii incepe in anul 1688, in plina perioada de dezvoltare a artei bisericesti bizantine pe pamantul nostru.

Iar din centrul Păuşeştiului drumul o coteşte spre dreapta intrând în cel mai frumos tărâm, de sub Căpăţânii…

Ne rupem de drum, pe o potecă şi mergem pe jos 3 km spre un alt schit din mijlocul pădurii – Jgheaburi. Minunata bisericuta a schitului, inchinata Nasterii Maicii Domnului, adaposteste o obste de maici ce inalta rugaciuni neincetate pentru binele lumii si mantuirea tuturor. Schitul Jgheaburi este un foarte vechi loc de sihastrie. Asezarea de aici, intru inceputul ei cel mai indepartat, nu a fost facuta pentru o obste, fie ea cat de mica, ci pentru un singur om, deoarece aici nu este loc nici macar pentru o gradina, legumele si florile crescand pe terase facute cu sapa.

După Jgheaburi, ne întoarcem în Stoeneşti şi trecem prin frumosul sat al Dobricenilor, pasul sfânt spre Bărbăteşti. Aici, prin cheile Otăsăului, paşii ne duc spre Păstrunsa. Atestat documentar la 1503, schitul Pătrunsa, aflat la 7 kilometri de orice drum de acces, stă mărturie a vieţii monahale tipice sihaştrilor din legendele româneşti. Aici nu este o mănăstire aşa cum sunt cele de jos, cu ziduri de cetate, cu un perimetru definit, aici este, calea spre dumnezeire, prin izolarea de ale lumii trebuinţe.

Iar de la Pătrunsa, revenim în drumul principal al mănăstirilor şi mergem spre Costeşti, acolo, unde se află prima Academie valahă – Bistriţa şi prima meteoră a românilor – Arnota.

Păstrătoare a acestor moaşte este Mănăstirea Bistriţa, leagăn de civilizaţie, muzeu de carte veche, locul unde a funcţionat unul dintre cele mai vechi tipare din Ţara Românească.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a înălţat această mănăstire între anii 1492-1494 şi a adus de la Constantinopol, în anul 1497, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Pelerinii care ajung la mănăstirea Bistriţa trebuie obligatoriu să vadă singurele biserici rupestre din judeţ, aflate acolo unde numai „vulturii pot să ajungă”. Asta deoarece peştera Decapolitului sau Peştera Liliecilor se află sus, în munte, deasupra celor mai înguste chei în calcar din România, pe Valea Bistriţei. Drumul nu e lung, dar este pe o potecă de stâncă, trepte săpate de natură până acolo, unde sunt chiliile ascunse, loc de închinare şi asceză pentru monahi de sute de ani, loc unde erau ascunse în vremuri tulburi odoarele Bistriţei şi moaştele Decapolitului.

Despre Arnota, fostul Arhiepiscop al Râmnicului, Gherasim Cristea, spune că „înseamnă ultimul pas spre Dumnezeu. Este locul cel mai înalt şi la propriu şi la figurat. Acolo, un clopot mare sună: bam!bam!bam! Despică văzduhul peste tot, de parcă acolo începe facerea lumii…’.

Mănăstirea Arnota nu este una mare, are aspect de cetate cu ziduri groase, dar pe cât este de mică, este pe atâtde cochetă. Iar liniştea de aici, de pe vârful muntelului, confirmă zisele fostului arhiepiscop al Râmnicului. Da, Arnota este mănăstirea care te apropie de Dumnezeu. Şi nu doar ca altitudine. O curte plină de flori de toamnă, cu alei curate, în care şi şoaptele au ecou, câţiva călugări care îţi dau senzaţia că nu păşesc. Locul pare încremenit în timp.

Iar în cele din urmă drumul parcurs de prinţul Charles, pe jos, între Mănăstirea Hurezi şi Bistriţa, cunoscut drept „drumul haiducilor”, urmează a fi reabilitat prin fonduri europene, acesta închizând, de fapt, drumul mănăstirilor care va lega Hurezi de Păuşeşti Măglaşi.

Drumul are o lungime de 5 km şi este de un pitoresc aparte, pe sub poalele Căpăţânilor, este drumul care, în urmă cu două veacuri, era presărat cu hanuri, cu locuri ascunse, unde haiducii fugeau din calea poterelor.

Dar proiectul este mult mai amplu, de la Hurezi, drumul se duce spre Surpatele şi Dintr-un Lemn, două mănăstiri minunate ale Vâlcii de Mijloc. Iar în celălalt capăt, de la Olăneşti, peste deal în Muereasca drumul merge spre Frăsinei iar de la Athosul României, putem ajunge pe sub munte spre Ostrov, Cozia, Turnu şi Stănişoara, cele 4 minunăţii ecleziaste ale Călimăneştiului…

Liviu POPESCU

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *