Pelerin de Obrejenie, pe jos, dinspre Lădeştii copilăriei…

Nu am cum să uit vreodată această frumoasă poveste a Obrejeniei, aşa cum i se spune la mine la ţară, undeva pe malul Luncavăţului, în Popeştii Vâlcii. Dar nu Popeştii sunt cei mai importanţi aici, ci Lădeştiul! Pentru copilul de 8 ani, un ţânc care bătea toată ziua de vară gârla cu mrene, Lădeştiul era ceva ca o Mecca. Adică auzeam eu: „… hmm, a făcut şcoala la Lădeşti, a fost la spital la Lădeşti…” Ce mai, Lădeştiul, care părea că e undeva deasupra Olimpului, pentru puştanul cu pantaloni scurţi era similar cu muntele Tabor.

În fine, se apropia ziua de Obrejenie şi mi s-a adus la cunoştinţă vestea cea mare. Voi merge la târg cu mătuşi, cu bunici. Adică la bâlci, la Lădeşti. Eram în extaz, mergeam chiar la un bâlci adevărat, cum vedeam eu în filmele pentru copii de la TVR, duminica, la televizorul pe lămpi de la vecini.

M-am îmbrăcat frumos de Obrejenie şi, evident, am fost plasat în grija bunicii. Am mers la autobuz, celebrele rate galbene care trosneau din toate încheieturile. Când am văzut ce puzderie de lume e în staţie, am înlemnit. Unde oare încăpem cu toţii, m-am întrebat eu. Şi a venit şi autobuzul, plin dop. Paradoxul este că am încăput, nu mai contau mirosuri, mâini înfipte în gât, normal că m-am pierdut de mamaie, dar ţineam în mână traista trofeu, o traistă în care voiam să-mi adun cumpărăturile din bâlci. Autobuzul a trecut de Cotoşmanu şi a traversat Roeştiul. Drumul fiind lung, s-a umplut la 120% din capacitate, se mergea cu uşile deschise. Şi, evident, Lădeştiul, care este imediat după Roeşti, a golit rata. Ce mai, am rămas ca la Disneyland. Când am văzut eu acea tiribombă mare şi cum strigau cei de acolo, de sus, eram ca-n basm! Da, mi-am cumpărat halviţă, turtă dulce, mingiucă de aceea cu rumeguş şi elastic, şoarece cu mosor pentru pisici, din aia în care suflai şi ea se derula, la capăt având un fulg. Ah, şi un ceas de mână din plastic, cu hârtie în loc de cadran şi care, evident, arăta ora fixă. Aceeaşi. Şi ochelari de soare pentru copii. Eram bogat şi, bineînţeles, m-am dat în tiribomba înaltă, unde băieţii mai mari le chinuiau pe fete împingându-le scăunelele. Era o tiribombă antică, dar pentru mine era poveste. Am băut suc de zmeură. Eram la Lădeşti, în cel mai frumos loc de pe planetă!

Am hoinărit pe acolo până spre amiază. Ne-am dus, după ziua de târg, în staţie. Nebunie. Păi ce fusese dimineaţa acum era înzecit. A trecut un autobuz, n-a oprit, a mai trecut unul, nici ăla. Am stat patru ore în staţie, nu a mai trecut niciun autobuz. Eram, cred, 100 de oameni acolo şi se făcuse deja 10 seara. Obosit, rupt de somn, de foame, acolo, la troiţă, la fântâna din intersecţia cu Lăpuşata.

Fără speranţe, s-a luat decizia să mergem pe jos. Asta însemna vreo 15 kilometri. Şi aşa s-a întâmplat, 100 de oameni din Popeşti, din Şirineasa au luat-o pe jos, printre care şi eu, şi mamaie. Am obosit, m-a mai luat bunica în braţe. Cert este că 100 de oameni au trecut Cotoşmanul târziu după miezul nopţii. Atunci am devenit cu adevărat fericit. Nu mai era mult, poate doar vreo 4 kilometri. Pădurea Cotoşmanu mi s-a părut albă, ca o nălucă… Era o noapte senină, o noapte în care pelerinii târgului de Obrejenie au vorbit, au povestit, au spus glume şi drumul a curs uşor.

Am dormit acasă neîntors, probabil cu vreun pisoi în braţe, dar acea zi, acea amintire, acel drum, mi-au rămas lipite de cortex. E un senzor, când trec prin Lădeşti, zâmbesc văzând drumul pe care, acum mai bine de 30 de ani, un ţânc, de Obrejenie, a făcut un pelerinaj la bâlci.

Liviu POPESCU