Pe urmele oraşului de aur din Prislopul Costeştilor, legendă sau adevăr…

Cred că s-au scris nenumărate foiletoane despre localitatea Costeşti, staţiunea regală de la începutul secolului XX, vatră monahală, ţinutul primei academii româneşti de la Bistriţa, o comună muzeu care deschide drumul spre Hurezi, dar şi spre mănăstirile din nordul judeţului.

Costeşti este una din cele mai frumoase aşezări din Depresiunea Horezu, aruncată ca un solfegiu între două râuri de munte ce înconjoară, precum o eşarfă, muntele mic al Stogului. Da, pentru că, la Costeşti, putem spune că avem singura localitate din Vâlcea cu un munte fix în centru, iar localnicii s-au înşirat pe frumoasele coline ale versanţilor din apropiere.

Patru schituri – Bistriţa, Peri, Arnota şi Păpuşa, biserici rupestre, chei înguste, ale Costeştiului şi ale Bistriţei, o cetate naturală, toate la poalele Căpăţânilor. Acesta este Costeştiul, care ascunde însă şi un mare secret, secret închis de comunişti în anii ’70 şi despre care puţini mai vorbesc azi.

Este vorba de Prislop, de poteca de munte care abia se mai distinge, ruptă din cheile Costeştiului şi care alunecă încet spre pereţii stâncoşi ai micului canion de aici, din această parte a Căpăţânilor. Despre ce este vorba? Despre oraşul de aur, încuiat în 1972, oficial, din lipsă de zăcământ. Unii spun că nu e chiar aşa…

Primele informaţii despre minele de aur de la Costeşti datează din secolul I Î.H., aici fiind o cetate a dacilor buri, care însă nu mai există. Unii mai îndrăzneţi fac referire şi la faptul că Muntele Stogu este mult prea bine piramidal construit ca să fie doar opera naturii. Dar nu mergem pe calea asta a speculaţiilor, ci rămânem pe calea aurului.

Pentru că, în timpul ocupaţiei romane, la Prislop chiar a existat o colonie de tip oraş care lucra la scoaterea aurului din mină. Au fost aduşi aici mineri din zona dalmată. Ulterior, în Evul Mediu, pornesc din nou mai multe teorii cu privire la abundenţa de lăcaşe de cult în zonă – nicio altă localitate nu deţine un astfel de patrimoniu ecleziastic. Şi toate mănăstirile sunt aşezate foarte aproape de Prislop, de zona minieră. Mănăstiri care nu erau deloc sărace, aici funcţionând adevărate şcoli de pictură, de greacă, tipar…

Ultimele date arată o colonie în anii ’50, în chei, cu imagini de la zona unde locuiau muncitorii care scoteau aurul. Decizia de a construi linia de mocăniţă în anii ’60, spre Bistriţa, avea în primele proiecte o ramificaţie spre Prislop. Atunci când s-a decis anularea tronsonului spre Vaideeni.

În 1972, se închid oficial minele de aur de la Prislop, gurile de intrare sunt acoperite cu stânci, în arhivele Securităţii Statului enunţându-se motivaţia lipsei unui zăcământ accesibil exploatării şi, prin urmare, ineficienţa unei unităţi miniere în zonă.

Cu toate acestea, deşi minele au fost închise de peste 40 de ani, căutătorii de aur vin, an de an, pe albiile Costeştiului, dar şi ale Otăsăului, ceva mai la est. Există câteva familii care exact cu asta se ocupă şi spun că este secret ce obţin după ce îşi petrec aici 6 luni în fiecare an.

„Da, a fost aici o exploatare de aur, chiar la Prislop. Nu cunosc dacă a fost una de mare amploare. Cei mai în vârstă îşi amintesc de ea, nu ştiu dacă mai trăieşte în prezent cineva care a lucrat acolo. În anii ’70 a fost închisă, minele au fost acoperite, pe motiv că nu merită exploatarea, că nu e o cantitate importantă de aur. Nu mă pot pronunţa, singurii care pot emite o părere sunt geologii, cei care se ocupă cu prospecţiunile”, spune Toma Peştereanu, primarul din Costeşti.

Legende? Adevăr? Mituri? Nu se ştie dacă aici a fost cândva un oraş al aurului, dar zestrea absolut remarcabilă a staţiunii celor 44 de izvoare de ce nu ar include una din cele mai misterioase legende ale Vâlcii de Mijloc?

Liviu POPESCU