Parisul trebuie iubit în toamna asta, mai mult decât în orice altă toamnă. Sub clar de lună

În emisfera de nord a Europei, un lucru se știe cu certitudine. Toamna, ca piesă de teatru, se derulează între 15 octombrie și 15 noiembrie. În afara acestui interval avem orice, vară obosită, iarnă neagră, dar nu, nu avem toamnă. Toamna atât joacă pe scenă. Atât este colorată și atât vrea să stea ca o amantă discretă… sub Clar de Lună.

Exact ca o iubită care îți vine în casă la 12 noaptea, te îmbrățișează cu sete până la 4 dimineață și apoi fuge tiptil afară, nespunându-ți dacă mai vine vreodată. Asta e toamna. Iar toamna se respiră, se simte, se adulmecă, se iubește, se cântă, se respiră, la Paris. Parisul este al umanității 12 luni pe an, dar într-una din ele, aparține individual. Aparține tăcut, fiecăruia dintr noi. În orgia culorii.

Am ajuns din nou azi, la Paris, pe cheiul Senei, am trecut insul Bisericii și am înotat în cele două cartiere care îmi sunt dragi dintotdeauna, Latinul și Saint Germain. Sunt două cartiere care cresc ca o aripă pe malul stâng al Senei, se încolăcesc printre cafenele și terase, se pierd până sus la Gradinile Luxembrugului. Și foșnesc de frunze. Cum să nu iubești Parisul prin cele două cartiere care nu se mai opresc din puls, din culori, din zumzetul cafenelelor. Din muzică. Din frumos, din vis.

Din Sena, de la marginea buchiniștilor, privind cu coada ochiului, beregata lungă a Eiffelului care se înalță în spatele Orsay-ului, am ajuns din nou pe caldarâmul Rue Bonaparte, înaintând în seara asta caldă de noiembrie spre Saint Germain, spre catedrala care domină acel scuar. M-am aruncat în baletul serii, admirând cele trei fete vesele care vapau pe colțul străzii, am hoinărit la lumina felinarelor galbene, spre Latin.

Aici m-am oprit la Union. La cafeaua aburindă, înghesuit la un colț de braserie. Chelnera roșcată, cu o figură de irlandeză fugită de acasă, m-a servit, asumându-mă locului, timpului, Parisului. Louvrului din apropiere. Cu acea curte interioară, luminată în noapte, unde cânta și vioara, și flautul și violoncelul. Până în Pont Neuf.

Iubesc Parisul. Habar n-am dacă el mă iubește, cu luminile lui de un galben cald, ca într-un bordel ascuns și elegant, unde divele cu colanții rupți cântă toate la violoncel, flaut și vioara. Unde după ce urci la una din cocote, te întrebi dacă toamna asta se mai termină vreodată, în visul tău.

Parisul acelui interval orar nu se dezvăluie oricui. Nici japonezului care umblă ca turistul pe străzi, nici familiei de portughezi care au mâncat lângă tine un tartar. Nu, Parisul se dezvăluie doar ție.

Liviu POPESCU