Pariez pe o alianţă PNL – PSD în opoziţie la platforma politică de genul En Marche

Paradoxul istoriei economice ar putea fi numit acesta: Marea Britanie închide o eră industrială, Franţa deschide un alt ciclu industrial.  Marea Britanie, statul care a inventat politica modernă, parlamentul, partidele, prima era industrială, iese din istoria prezentă, în huiduieli de fond la Bruxelles şi sub spectrul prăbuşirii imperiului insular (vezi secesiunea posibilă a Scoţiei şi a Ţării Galilor, precum şi reînvierea naţionalismului din Irlanda de Nord)

Brexitul a fost de fapt tot un duel între Macronul britanic şi Le Pen-ul insular. Numai că votul naţionalist a primat, în urmă cu un an la Londra, într-un referendum care nu ar fi trebuit organizat dat fiind contextul european zguduit de valurile de imigranţi. Nu tai piciorul dacă te doare rău piciorul. Întăi calmezi zona, faci un consult medical şi apoi iei o decizie…

Lumea se schimbă aşadar, cea pe care o ştiam noi, propovăduită de Marx sau de teoreticienii liberali de la Smith până la Friedman nu se mai regăseşte, pentru că după anii 2000, viteza cu care societatea, economia, gadgeturile se schimbă este uluitoare.

Îşi imagina cumva cineva acum 10 ani pe Floarea din Băicoi având smartphone, pe Tilică de la Siliştea stând de vorbă pe skype şi având cont de Facebook, pe Măria care paşte vaca şi vorbeşte pe internet cu Ion din Spania…Elemente mărunte care însă spun foarte mult. Anunţă finalul unei epoci de peste 100 de ani, a epocii furnalelor, a claselor sociale, sfârşitul unei industrii şi trecerea spre noul val.

Cel în care “neconvenţionalul” devine treptat convenţional iar convenţionalul îşi restrânge din ce în ce mai mult aria, intrând în arhiva sau în istoria veche a ciclurilor economice.

Cum s-a ajuns aici? Simplu, avansul tehnologiei, al informaţiei, al internetului, al nanoindustriei, expansiunea concernelor, universalismul economic, înmiiirea curselor aeriene şi accesibilitatea acestora (un bilet până la Bruxelles, costă aproximativ 35-50 de euro, dus întors), înlocuirea tablei cu policarbonatul, combustibilii fosili trezindu-se concuraţi de sursele de energie electrică. Digitalul a înlocuit masiv analogicul. O evoluţie spectaculoasă în doar 20 de ani. Şi multe altele pe care nu le putem înşira aici.

Lumea a devenit din ce în ce mai mică, se ajunge de la un capăt la altul în timp record, videoconferinţele între Paris şi Tokyo sunt deja zilnice, oraşele Europei se debarasează de fumul industrial, ecologia devine o disciplină şi industria ecologică o obsesie.

Toate poartă un nume: Establishment mondial. O guvernanţă metaforică valabilă de la New York până la Viena, una care transcede graniţele. Nu mai există patronul de oţelărie cum îl ştiam noi şi metalurgistul care bagă cărbune cu lopata în cuptor. Cuptoarele sunt automatizate, instalaţiile sunt desulfurizate, alimentarea se face automatizat, forjorul de azi lucrează pe computer. Este o matrice universală spre care se îndreaptă societatea. Expasiunea este ameţitoare a industriilor mici, de servicii, sunt milioane de indivizi în lumea asta care lucrează pe cont propriu doar cu un laptop sau cu un mic birou şi care asigura plasma unui circuit sngvinic economic între corporaţii.

Peste 50 de ani, industria carboniferă va deveni o mostră de Smithsonian iar petrolul va fi folosit pentru extrem de puţine lucruri, nici măcar pentru punga de 1 leu nu se mai utiliza.

Implicit partidele politice aşa cum le ştim noi se vor schimba dacă nu vor să piară. Nu va mai exista dreapta şi stânga, pentru că nu vor mai fi clase. Nu vom mai avea acei labour-men care locuiesc în cartierele  sărăcăcioase ale marilor oraşe care vin de la uzină plini de praf şi se opresc la birtul din colţ, aşa cum nu vor mai fi patronii cu trabuc şi care conduc mine sau uzine metalurgice. Vor exista corporaţii, multinaţionale, concernele de o parte şi băcăniile, micile magazine de familie. Vor fi marile afaceri transanţionale şi micile afaceri familiale.

Aşadar o altă paradigmă, un alt concept şi implicit un alt binom politic – Partidele universaliste şi partidele naţionaliste. Partidele care vor fi în pas cu elementele noului val despre care am vorbit mai sus şi partidele conservatoare şi care se vor identifica pentru a sprijini cutumele patriarhale al societăţii enclavizate.

În România de azi, niciunul din cele 2 partide mari, PSD şi PNL nu corespund la această oră viitorului. Nici pe o parte nici pe alta. Sunt două partide care se adresează de fapt unui procent de 40% electorat. Restul electoratului, destul de mare, aşteaptă cele 2 curente, nu în mod conştient, ci pentru că fac parte din acest contingent al transformării social-economice. Curente care lipsesc…PRU şi USR au fost nişte fantezii de amiază.

Dacă însă ascultăm mesajele celor două partide (PNL şi PSD) raportat la acest salt economic transnaţional, am vedea o chestie de necrezut! Cele 2 partide se aseamănă şi trec mai departe spre curentul naţionalist, decât spre o orientare corporatistă, spre establishment. Straniu e să spui că Dobrogeanu Gherea şi Brătienii au ajuns să stea de aceeaşi parte a baricadei teoretice în faţa noului val reprezentat de  “Macron”-ism. Viitor vor avea partidele de tip patformă, mobile, dinamice, flexibile, netributare unor decaloage, unor biblii secular ideologice.

În România politică de peste 10 ani, adică peste 2 scrutine, se vor confrunta politic, două curente/partide: Cele româneşti şi cele europene(transnaţionale). Pronosticul? Va fi  cel din Franţa din 7 mai 2017, dacă nu vom avea o criză socială.

Liviu POPESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *