Pahomie – schitul haiducilor care au înlocuit armele cu crucea lui Hristos

 Agerpres

Multe au fost scrise sau spuse despre mănăstirile din Vâlcea, judeţul catalogat drept Athosul României, având de la nord la sud nu mai puţin de 52 de lăcaşe de cult, o zestre pe care ortodoxismul românesc a oferit-o spre păstrare şi respect pentru toţi pelerinii care se abat preţ de câteva zile în aceste locuri.

Dacă depresiunea Horezu constituie un centru ecumenic şi cultural românesc, străbătut de axa sfintelor mănăstiri Hurezi, Bistriţa şi Govora, adevărate şcoli şi  tipografii de carte veche, regiunea Olăneşti aduce cu sine un alt culoar spiritual, mituri şi legende, spiritualitate şi nobleţe. Nu mai puţin de patru mănăstiri urcă spre munte din Valea Cheii, până sus, în adâncul pădurilor de fag ale Munţilor Căpăţânii. Acestea sunt Sărăcineşti, Iezer, Pahomie şi Pătrunsa, dispuse ca nişte trepte spre cer, unde pelerinii merg alături de apele reci ale râului Cheia.

pahomie 2După ce pelerinul trece de sfântul schit Iezer, locul unde în urmă cu sute de ani s-a produs cel mai crud asasinat, zeci de călugări fiind omorâţi pentru a destăinui  locul unde a fost îngropată comoara lui Mihai Viteazul, drumul se afundă în pădurile din Munţii Căpăţânii, ajungând la un lăcaş de cult despre care nimeni nu ştie când a fost zidit – Pahomie sau ”schitul haiducilor”. Biserica centrală este pe trei sferturi acoperită de stânca sub care a fost construită. Este o biserică simplă, sub formă de navă cu un pridvor mic şi sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă.

Lăcaşul de cult se află la poalele Muntelui Buila din Masivul Căpăţânii, pe Valea Cheii, la 7 km. de schitul Iezer, pe drumul care duce apoi la Schitul Pătrunsa, ”schitul copiilor” cum mai este cunoscut.

Istoria schitului Pahomie este păstrată de memoria celor bătrâni de la poalele muntelui, fiindcă date scrise despre începuturile lui nu s-au păstrat. Nici măcar pomelnice, “e ca şi cum Dumnezeu l-a ridicat, fără să spună nimănui”, spune istoricul vâlcean Ion Popescu.

”După tradiţie, schitul ar fi fost durat în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către postelnicul Popa, devenit în călugărie Pahomie, feciorul stolnicului Iordache Pâşcoveanu’, Valeriu Anania în lucrarea sa ”Cerurile Oltului’. Iordache Pâşcoveanu, căsătorit fiind cu Ancuţa, fiica lui Preda Brâncoveanu, era prin urmare, unchi al marelui voievod.

pahomie 3Dar ca în toate poveştile Căpăţânilor, există şi o altă legendă, spune istoricul Ion Popescu, care leagă începuturile schitului de amintirea banului Barbu Craiovescu, unchi al domnitorului Neagoe Basarab şi întemeietor al Mănăstirii Bistriţa. Se spune că Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistriţa, pe care a pus tunurile şi i-a smuls până şi copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoţitorii banului se afla şi căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus aşa deoarece “pribegii au zăbovit mai mult timp aici şi pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur’, spune prof. Ion Popescu. Cei doi ar fi întemeiat schitul drept mulţumire că au supravieţuit ascunşi în acest loc.

Prezenţa unui haiduc la ridicarea unui schit, păstrată în memoria colectivă, este explicată de Valeriu Anania în cartea menţionată mai sus: “(…) o ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Ţara Jianului şi a Vladimirescului.  Zice-se că peştera de deasupra schitului – azi năpădită de trunchiuri şi rădăcini – slujea odinioară drept adăpost a haiducilor (…) După un veleat de hoţie şi omor, ei îşi schimbau numele şi, în parte năravurile, călugărindu-se”.

Aşadar, schitul Pahomie se pare că a fost întemeiat de haiduci, schimbând astfel imaginea acestor hoţi de codru, pentru că aceşti fugari după ce “oboseau în pribegie şi răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii şi se călugăreau”, spune prof. Popescu. Este astfel o imagine care vine să îmblânzească figura tâlharului valah care la bătrâneţe schimba puşca cu sutana călugărească, venind spre Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor din vremurile de răzvrătit.

Primele date scrise despre schit apar în două documente: în 1793, pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi şi în 1798, pe timpul lui Constantin Hangerii. În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului se consemnează că biserica schitului era total ruinată, iar în 1945 se mai zăreau doar o parte din zidurile roase de vreme şi temeliile a trei chilii, adaugă profesorul Ion Popescu.

Schitul haiducilor a fost readus la viaţă de ieromonahul Veniamin de la Schitul Pătrunsa, cu sprijinul preotului Boboacă, a locuitorilor din Bărbăteşti, a preoţilor şi protopopului din Horezu, episcopului Iosif  al Râmnicului şi Argeşului şi al patriarhului Justinian.

pahomie 4Denumirea pe care o mai are lăcaşul, schitul de la Izvorul Frumos, are legătură cu o cascadă din apropierea bisericii centrale. De altfel întreg complexul monahal este aşezat într-o căldare de munte, pe malul Cheii. De aici, drumul se duce spre inima munţilor, în sălbăticie. Pahomie este hotar pentru mulţi pelerini pentru că mergând mai departe pădurea devine tot mai deasă, mai întunecată, iar apele râului Cheia devin repezi şi aleargă din cascade în cascade, acolo unde doar vulturii se încumetă să trăiască.

“În aceşti codrii au trăit şi s-au născut poveştile haiducilor fioroşi, spaima poştelor şi conacelor boiereşti din zona Olăneşti, care, la vârsta senectuţii, şi-au ascuns definitiv viaţa de blam sub crucea sfântă a lui Hristos”, încheie povestea schitului Pahomie, istoricul vâlcean.

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *