Orleştii Vâlcii – Locul unde amurgul durează mai mult decât în alte părţi

Există un colţ de Vâlcea, unde soarele a ales să se plimbe seara, atunci sub cortina amurgului printre mohorul care adăposteşte greierii verii. Există o poveste a Oltului care a vrut să aibă la margine de luncă, deasupra însă, un loc sfârnt. Orleştiul.

Aici, cum cobori spre Drăgăşanii sudului, pe partea dreapta, zâmbesc dealurile care se zbenguie pe înserat cu un ultium apus de soare. Strugurii verzi, în faza preadolescentină, fânul care curge ca o mare dinspre marginile pădurilor de gorun, totul indică o scenă unde se cântă spre seară iar dimineaţă roua fuge spre adâncuri.

Şi Orleştiul are o poveste, acum nu ştim cât e legendă sau cât e adevăr, o poveste care a inspirat de fapt şi un film românesc, Columna. Se spune că Septimius, un legioanr din legiunea a X-a care a stăpânit zona s-a îndrăgostit de o frumosă fată dacă de aici. Numai că, tatăl fetei, încă un loial al fostul rege Decebal, sub nici o formă nu era de acord cu această idilă. Septimius chiar a dorit să renunţe la viaţa sa de mercenar şi să rămână aici. Şi a cerut-o pe Deea, tatăului. Acesta sub niciun chip nu a fost de acord. Mai mult, a reuşit într-o noapte să-l orbească pe Septimius şi a chiar a vrut să-l ucidă. Romanul a plecat, a fost părăsit în cele din urmă şi de Deea iar bătrânul a fost ulterior omorât după mai multe tenative de a hărţuie a ocupaţiei romană. Deea a ajuns în sclavie. E o poveste care se leagă de fapt de istoria castrului din apropiere, castru de negăsit azi.

Dar în prezent, aici pe dealuri, puteam spune că în Orleşti nu prea mai există drumuri neasfaltate, marile proiecte de apă şi canal au adus comuna vâlceană la un standard de oraş. Mai mult decât atât, ca în alte locuri, se cunoaşte un fenomen aflat la început, o întoarcerea a celor care a plecat în urmă cu zece ani la muncă.

În Orleşti nu mai există case urâte, pentru că nu există oameni urâţi.

Am privit şirul de cosaşi care de jos, de pe marginea drumului naţional, păreau zmee albe care alergau prin lanul de mohor. Soarele abia începuse a dogori, volbura de pe marginea gardurilor se pregătea de nuntă, atât de albă avea corola. Vrabeţii se scăldau în colb iar doi copii se rugau în curte de bunici să-i lase la scaldă. Mirosea a grâu de jos şi a fân cosit de sus.

O bătrâna ieşise cu vaca pe marginea drumului, iar trei năzdrvani duceau o turmă de capre spre islaz. „Să nu dea grindină, că iar rămânem fără struguri”, spuse nea Petre. Că deh, vinul de Orleşti e ăla din care întinereşti. „Aici soarele iubeşte dealul şi stă mult deasupra”.

Dincolo în păduri un stol de grauri aşteaptă şi ei toamna, temători pentru că ştiu ei de anul trecut cum sună toba aia ciudată. Două plante mimoze, s-au aplecat peste gard, lâsându-şi frumzele să dea umbră unor pisici plicitisite. E vară de ora 12, arşiţă de acum, un prânz pentru cosaşi, cu mămăligă d-aia bombată, cu carne de la garniţă, cu fasole teacă şi multe platagele. Şi o ceapă spartă lângă.

Seara în Orleşti, turmele care lasă în urmă un miros de lapte proaspăt aleg singure porţile unde ştiu să intre. Soarele, aşa cum au spus oamenii, stă pe deal mai mult, lângă vie, cavaler de dans. Amurgul e mai lung la Orleşti decât în alte părţi. „Nu ştiu dacă suntem diferiţi de alţii. Cu sprijinul cetãțenilor sunt convins cã vom face în continuare lucrurile care mai trebuiesc rânduite în comuna noastrã, cu aceeași responsabilitate și poate cu mai multe șanse de success”, spune Cîrstina Constantin, primarul din Orleşti.

Am coborât în naţional privind în lumina lunii, fânul cosit de la primele ore ale dimineţii. E un covor regal de sus de la pădure până jos, dincolo la Olt sau chiar şi mai departe peste timp…

Mihai IONESCU