Olăneşteanul care a încercat să-i răstoarne de la putere pe Dej şi pe Ceauşescu

Un alt mare disident al regimului Ceauşescu, pentru că istoria a fost generoasă cu Vâlcea la nivel de oameni politici, s-a născut în Băile Olăneşti.

Este vorba de Constantin Pârvulescu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Român. Tică Pârvulescu s-a născut în 1895 în frumoasa staţiune vâlceană.

Provine dintr-o familie numeroasă şi cu venituri modeste, dar este un spirit aventurier. După ce termină opt clase, se mută la un unchi din partea mamei la Bucureşti, ca să înveţe o meserie. Nu era interesat de politică, ci mai mult de viaţă, după cum afirmă chiar el într-un interviu. Oraşul mare îl fascinează şi, în timpul Primului Război, când Bucureştiul este sub ocupaţie, intră într-o organizaţie de stânga, dar una destul de violentă.

După câteva atacuri asupra unor clădiri deţinute de armata germană, organizaţia este desfiinţată, membrii sunt fugăriţi, Tică reuşind să fugă în Ucraina.

De aici, pentru olăneşteanul nostru începe marea aventură politică.

În 1921 a devenit membru al Partidului Comunist din România. A fost președinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926, a fost la Moscova, unde a absolvit o școală superioară de partid. Între 1926-1929, a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare și Aviație Moscova.

După 12 ani de absență, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chișinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roșii”, și a fost arestat, un an mai târziu, la Praga. A fost condamnat iarăși, în 1937, la șapte ani închisoare corecțională – sentință comutată în trei ani de închisoare; dar fișele sale de cadre îi menționează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939). După ieșirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova și Dobrogea, iar în 1941, a devenit membru al Secretariatului PCdR, condus de Ștefan Foriș. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcție și pus „să-și facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriș se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.^{[necesită citare]}

A făcut parte din „conducerea operativă”, alături de Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu.

Are o ascensiune fulminantă în partid în anii ’50, dar reuşeşte să intre în conflict, apoi, cu toţi liderii.

Un capitol aparte îl reprezintă însă faptul că face parte din completul de acuzatori ai lui Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul lider naţional comunist. Nu se sfieşte să-l doboare şi pe Ştefan Foriş, fostul său coleg de partid şi de conducere a comuniştilor români.

Pârvulescu este, din acel moment, bănuit a fi fidel Moscovei, deşi, în perioada următoare, face gesturi care îl pot plasa în cealaltă categorie.

Pârvulescu este printre cei care refuză minciuna Elenei Ceuaşescu. Cea din urmă doreşte să umble în Arhiva PCR şi să îşi falsifice vechimea în partid. Elena voia să fie trecută cu an de intrare în PCR în 1939, Pârvulescu nu acceptă această miniciună şi îi trece anul 1944. De aici, o primă animozitate cu viitorul cuplu prezidenţial.

Este prieten cu Gheorghiu Dej. Pârvulescu ia decizia construcţiei Sanatoriului de la Olăneşti pentru activul de partid. Şi reuşeşte astfel să-i aducă, în repetate rânduri, pe cei din conducerea PMR la Vâlcea.

Al doilea său gest moscovit este cel din 1961, când Pârvulescu, împreună cu Miron Constantinescu, organizează un complot pentru destituirea lui Gheorghiu Dej din fruntea PMR. Asta în contextul în care Dej se îndepărta timid de linia PCUS.  Este dat afară din partid şi destituit din toate funcţiile.

Revine în PCR în 1974, adus de Maurer, deşi Nicolae Ceauşescu nu îl agrea deloc. De altfel, lovitura de graţie i-o dă celui din urmă în 1979, la Congresul al XII-lea:

În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul, pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării.^[2] De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu.^[3] Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale, așa că remarcile sale au fost considerate, de presa occidentală, ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres și pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx.

Este reabilitat de Ion Iliescu şi moare în 1992, la 97 de ani.

Opiniile sunt împărţite. O parte din analişti spune că Pârvulescu a rămas toată viaţa omul Moscovei, fiind racolat de NKVD încă din perioada interbelică şi, ulterior, de către KGB. Şi că gestul său din 1979 a fost o încercare a lui Brejnev de a produce o răsturnare de pe tron în Bucureştiul văzut încă bine de occidentali.

Alţii spun că Pârvulescu a fost unul din comuniştii luminaţi ai regimului, care, în timp, a înţeles istoria şi a anticipat etapele.

Oricum ar fi, Pârvulescu este un fost mare om politic al istoriei sale, născut în Olăneştii Vâlcii.

Mihai IONESCU