Of, Cinci Doamne şi toţi cinci!
Suntem în campanie electorală. Pentru prima dată, nu simt nevoia de a urmări dezbaterile, pentru că, în luările de poziţie ale actorilor principali, temele sunt doar despre guvern, cine face guvernul, ce condiţii punem.
Iohannis înjură PSD-ul, Barna vorbeşte de guvern, Dăncilă îl înjură pe Iohannis, Paleologu face mişto de toţi, Diaconu face pe independentul de secol XIX. O campanie atât de plată, încât te întrebi cum de am ajuns aici. Mă uit doar la precedentele Băsescu – Geoană sau Băsescu – Năstase. Era o luptă a titanilor, Champions League, acum e un fel de campionat românesc.
Sau, dacă rămânem pe plan sportiv, avem o pistă, unde, la o jumătate de bandă în faţă, aleargă unul (nu ştim de ce???), la mijloc avem un pluton de 4, care se împing, se înghiontesc, iar undeva la coadă, e restul…
Aşadar, din toţi cei 15 sau 16, doar primii 5 contează. Unde unul se luptă pentru alegeri, vorba vine, iar alţi 4 se luptă pentru turul 2.
Primul este Klaus Iohannis. Pentru mine, este un robot întors cu cheița, cum sunt acele păpuşele chinezeşti pentru copii (cocoşi care spun „Hello, I love you, mua!”). Episodul de Ziua Marinei și acum mi se pare sinistru. Soldatul ăla murea acolo, lângă el, iar pe prezident îl durea în cur, pe românește. Şi-a continuat discursul şi apoi a plecat cum a venit, într-o metafizică incertă. Gafele cu şepci americane, cadouri ieftine, confuziile absurde cu Franța şi Finlanda, care nu-l deosebesc de tanti Viorica, numai că Facebook-ul a fost indulgent, nu l-a numit prostul satului. Iohannis este un Constantinescu de anii 2020, parcă însă ceva mult mai șters decât ţapul. Plictisitor, provoacă multe constipaţii. Mă şi amuză, el vrea o Românie normală acum? Păi unde dracu’ a fost până acum? În pădure? Sau nu vrea să admită că pe asta a condus-o lăutărește.
2. Viorica Dăncilă, cel mai slab preşedinte al PSD din istorie (comparaţi-o doar cu Geoană în acest sens). Aşadar, vorbim de un personaj fără charismă. Biografic, ea provine din rândul vechililor şi slugilor lui Dragnea, ambii produse ale mahalalei politice de Teleorman. Oameni fără anvergură, cartierul rău famat al României. Are carenţe grave de cultură generală, ritmul şi timbrul vocii sunt la fel de metalizate ca ale lui Iohannis. Avem portretul clasic al unei femei mărunte, creatoare de mileuri şi goblenuri, promovată în 20 de ani de politică doar pentru că a corespuns electoratului cu basma și budă în grădină. Încearcă să contureze o personalitate, dar mai rău se afundă în mlaștină, confundând partidul-stat cu doctrina electorală.
3. Dan Barna. Nu trece sticla şi nu ajunge la firul ierbii, la Ghioroiu. România reală, moromeţiană nu-l acceptă. Provine dintr-un partid care abia descoperă jocul politic, de fete mari, dar amatoare de perversiuni. Sunt hipsterii din Mega Image, cu bărbiţă triunghiulară, produşi ai şcolii româneşti de competenţe, dar nu de culturnici. Categoric, ca IQ, Barna este peste primii 2, numai că nu votăm seminariști sau lectori. Barna este complet necopt, are o naivitate cu Caramitru în coadă, bâjbâie, la care se adaugă, mai nou, şi un trecut, din punct de vedere profesional, interpretabil. Barna nu are ADN de lider naţional, rămâne doar o companie plăcută, la o masă la Mall-ul din Pipera.
4. Mircea Diaconu. Aici întâlnim bufonul politic. Un farsor, înghiţitorul de săbii, un Stan din celebrul cuplet, ăla tăntălău, un fel de pizdă-plânge, care are impact la gospodinele de pe Kanal D. În realitate, e doar un speculant, care încearcă să atragă o Românie retardă, neşcolită. Nu are charismă în viaţa reală, are numai atunci când joacă în roluri de ratat cinematografic. Bine că s-a făcut Balanţa în anii ’90, că altfel rămâneam cu Mere Roşii, iar doctorul Schilerru apărea ca un băieţaş melodramatic. Rolurile sale sunt, de altfel, calcinate. Filantropica sau Asfalt Tango, adică ipostaza masculului firav, melodramatic, care îți atrofiază orice zâmbet. O Mediocritate totală politic, mai rău decât tanti Veo din Videle.
5. Theodor Paleologu. Ultimul cu şanse, are un IQ decisiv, numai că nu putem vota un președinte de bibliotecă. Un fel de Titu Herdelea spectator la Viaţa Satului, care are priză la duduile intelectuale. Are glume de Regie, de alea studențești, sau marca Green Hours. Paleologu nu are forţă, e fragil, ca un pahar cu picior, ce traduce ideea că acum se fărâmițează. El nu este definit spre ce se îndreaptă, ori e creștin conservator, ori progresist liberal. E, recunosc, cel mai simpatic şi ludic personaj, dar e tocilarul clasei, cu coșuri și ochelari, de familie bună, crescut cu pian şi guvernantă, care mai fuge să facă șotii cu derbedeii de pe stradă, după care revine acasă să mănânce dulceață din farfurioară şi să înveţe greaca veche.
De aici în jos urmează neantul… adică o umplutură de Socola-Lumpen-Pipiţe şi Benga Benga…
Liviu POPESCU
