Jocul ielelor sau legenda din Lungeştii Vâlcii a devenit un basm al românilor

Multe sunt poveştile şi legendele româneşti, dar una dintre ele aduce foarte mult cu basmul celtic cu celebrele benshees. Este vorba de iele, acele vrăjitoare care se arată bărbaţilor prin pădure, prin negură, luându-le minţile.

Puţină lume ştie că ielele au apărut, ca mit, în Vâlcea, şi anume în localitatea Lungeşti, acolo fiind locul mistic, locul de baştină al celebrelor iele, în număr de 14, care bântuie în nopţile aspre de întuneric, în şuier de vânt, în foşnet de frunze.

Povestea ielelor apare prin secolul al XII-lea, când aici se afla o mică aşezare, spre Fumureni, în mijloc de pădure. Un sat de valahi condus de un anume Bogdan. Acesta era liderul comunităţii mici de tăietori de lemne. Soţia lui era Dalila. Aveau şase copii. O aşezare bine rânduită şi care era organizată sub o formă primară de sfat al bărbaţilor, dar şi cu un conclav al femeilor.

iele2Satul de creştini nu era unul sărac, cultivau pe lângă case legume, aveau vite şi totul părea a fi raiul pe pământ. Numai că nenorocirea nu a stat mult pe gânduri şi a lovit satul. Tătarii. Aceştia mai veniseră o dată şi îi impuseseră lui Bogdan un anumit tribut, miere de albine, oi, capre, lemne.

Birul a fost mărit, dar nu a fost achitat. Tătarii au venit atunci cu armată, să atace micul sat de creştini valahi. Ce au făcut oamenii lui Bogdan?

Au decis să lupte. Conclavul femeilor, la fel, a insistat să îi ajute pe bărbaţi. Cu excepţia  fetelor din sat. Acestea au fost ascunse prin podurile caselor, în pădurea de lângă, iar paisprezece fete au fost ascunse într-un puţ adânc, de unde sătenii luau apă. Acestea au fost băgate cu o funie, pe rând, în această fântână adâncă, pe margine, unde chiar fusese lucrată o adâncitură ca o cavernă tocmai în acest scop. Fetelor li s-a spus că, după ce trece primejdia, o să vină cineva să le scoată.

Tătarii au venit, au prădat satul şi a fost o luptă care a durat trei zile. Au luptat valahii cu vitejie, dar nu au putut să-i învingă pe tătarii care erau de zece ori mai mulţi. Bărbaţi şi femei au murit în luptă, satul a fost ars, au pierit în incendiu fetele ascunse în pod. Tătarii au răscolit pădurea din apropiere şi au reuşit să prindă pe toată lumea care era în  viaţă. Pe bărbaţi i-au omorât, iar pe femei le-au siluit, după care le-au ucis.

Dramatic, pentru că nu mai rămăsese în sat niciun supravieţuitor. Doar cele paisprezece fete din puţul adânc. Acestea au terminat proviziile şi apoi… s-au petrecut din viaţa pământească. Au murit acolo, în măruntaiele pământului.

Şi acum începe legenda ielelelor. Spiritul lor nu s-a mutat spre ceruri, ci a rămas să bântuie pădurile, să sperie bărbaţii rătăciţi prin codri, să aducă blesteme, boli. Se spune că sunt frumoase, par reale, dar împietresc inimile bărbaţilor, au un râs care străpunge negura dimineţii în nopţile fără lună.

iele3Lumea spune că sunt văzute în poieni, când e luna mare, plină sau atunci când este luna albastră. Jocul lor este unul drăcesc, umblă goale sau doar cu o mantie albă şi te strigă pe nume, în şoapte cu ecou.

Legenda s-a răspândit pe tot teritoriul României, creând astfel unul din cele mai frumoase mituri ale poporului nostru. Se mai spune că, în mijlocul pădurii, au şi o casă din lemn, unde trăiesc şi fac vrăjitorii, elixiruri şi alte uleiuri. Drumul spre casa ielelor nu-l ştie nimeni, iar dacă ajunge cineva acolo, uită să se mai întoarcă… acasă sau, dacă scapă din mâinile ielelor, nu mai găseşte nici drumul, şi nici timpul prezent pentru a reveni în lumea omenească.

Mihai IONESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *