Ocnele Mari, de la dacii buri la turismul boem de mâine, 3000 de ani de poveste!

A fost cetatea dacilor buri, un pic mai rebeli decât dacii lui Decebal de dinsus de Carpaţi. Pentru că daci buri aveau sarea şi ştiau să facă negoţ. Apoi a fost locul unde romanii beau vin, dansau când luau leafa şi jucau tot felul de alte jocuri, aşa cum fac minerii. O lume pestriţă a Buridavei, cu unii cu bani, cu mineri, cu pleavă, cu fete libere de prejudecăţi, o lume veche de când lumea şi apoi a Ocnelor. Pentru că da, despre Ocne e vorba, cel mai vechi oraş de prin judeţ care a cunoscut istoria mai bine decât ne-o predau nouă ochelariştii cu catalog.

Ocnele au fost pe rând oraş minier antic, oraş minier roman, loc de osândă în evul mediu, loc de răzmeriţe ale ocnaşilor terminate cu gloanţe de muschetă. Loc unde vremelnicii domnitori au ridicat biserici, printre care şi Radu de la Afumaţi.

Ocnele Mari a fost micul orăşel aflat la marginea de vest a Râmnicului, un mic corpuscul, dar cu mai multă istorie şi frământări decât tot municipiul vedetă.

Ocnele au fost gazda morbidă a lui Arsenie Boca, Petre Ţuţea şi Vasile Militaru în anii 50, atunci când securitatea se gândea ca fenomenul „academic” de la Piteşti să-l exporte şi aici. Ocnele au însemnat apoi baza industriei chimice de la Vâlcea. Ocnele au fost ştrandul cu parfum de epocă unde familia de români proletari mergea la băi. Ocnele au fost prăbuşirile din anii 2000 şi apoi subiect din nou de primă pagină prin 2009.

Ocnela Mari are însă ceva, ceva care nu îl lasă să moară. Este un oraş, un pic mai mare decât o comună mică, dar care are substrat nu doar prin tuful vulcanic ci prin altceva. Eu cred că, istoria asta ciudată de peste 3000 de ani a oraşului mărunt, a lăsat în ADN-ul ocnenilor o scânteie a mereu reînvierii.

În anii 90, oraşul se prăbuşise în plictis şi în paragină. L-au trezit din plicitis catastrofele ecologice din anul 2000, când câteva mine au evadat în pântecul pământului şi au luat la plimbare case, animale, oameni şi au dedulcit pârâul sărat din oraş.

Ocnele însă nu muriseră, era acolo, dincolo de ştrandurile hidoase gestionate socialist-capitalist de infractorul Minea, era o poţiune, o rezistenţă a timpului care a izbucnit în anul 2010. Odată cu Salina, un splendid parc subteran lucrat de mineri. În doar 4 ani, din două pensiuni au apărut 40.

Eu m-am surprins, plimbându-mă seara pe dealurile Ocnelor şi ale Ocniţei, pentru că îmi plăcea senzaţia pe care o empatizam acolo. Lângă biserica prăbuşită la cutremur, pe malul lacurilor improvizate, pe marginea străzii. Mi-am aminit, într-o seară, printre dealurile sărate am găsit o roşie, da o pătlăgea care crescuse aiurea, singură. Mi-a plăcut ideea şi am zis că e bună metaforă.

Ocnele azi sunt la începutul unui drum luat de la zero. Pentru a reveni în rândul lumii civilizate care deţin resurse în turism. Iar sarea de la Ocne este bestială. Este sarea pe care au pus mâna şi dacii şi romanii şi haiducii osândiţi şi boierii trădători şi Ţuţea şi Boca. Este sarea în care s-a scâldat şi tovarăşa vânzătoare de la ICSI şi moşenguţii simpatici ai zilelor noastre. Dar acum este altă sare şi ştrandul din Ocne încet reintră după 26 de ani în normalitate. De data asta a unei normalităţi capitaliste. Binomul turistic Ocnele Mari-Ocniţa este o poveste despre care se va vorbi mult, pentru că acolo este patimă. Simpaticul primar de la Ocne, unul care are o gură mare, baritonală, pasionat de frumos, frumosul feminin, este pătimaş în chestiunea Ocnelor.

Vrea multe acolo, nu ştiu dacă le poate face, dar ocnenii atât de puţini cât sunt ei au parcă la rever emblema oraşului. Şi apropo, ştiţi ce e este frumos la cei din Ocnele Mari? Faptul că, deşi sunt puţin peste 2.500 de locuitori, nu au nici un complex faţă de Râmnicul de lângă, care adună peste 100.000. Ocnele Mari sunt convins că au pretenţia ca Râmnicul să i se alăture în stil metropolitan şi nu invers. Până la urmă aşa şi este, nu compari un oraş de 3000 de ani, cu unul care a apărut prin înscrisuri abia la 1388.

Întreabarea dilematică este pentru o femeie cu un pic de creier, ce ar prfera să aleagă pentru o noapte, un tinerel zglobiu de 30 de ani sau un tip charismatic de peste 50 de ani, cu părul alb, ochi vii şi bărbă albă tunsă şic? Râmnic sau Ocne sau femeia să fie profundă şi nu o fetişcană.

Pariez pe Ocnele Mari, că turismul ăla de stil va fi o normalitate pe viitor!

Mihai IONESCU