Obislavu, un sat mai puțin cunoscut din arhipeleagul de frumos al Vâlcii

Puțină lume știe această poartă de intrare a Vâlcii. Nu este cu nimic mai prejos decât celelalte, dimpotrivă, județul nostru se termină într-un vârf de deal, la Legrești. Da, este poarta Obislavului.

Tot pe un drum național. Din păcate, prea puțin tranzitat și nereabilitat deși este pe o listă de mai bine de 12 ani. DN 67B iese din Vâlcea prin cel mai frumos ținut al Grădiștei, tăind celebra muchie a Dealurilor Muierilor, prin țara Obislavului. Aici se află zestrea de istorie a Grădiștei, o localitate locuită de aproape 3000 de ani.

În anul 1939, profesorul Dumitru Berciu, făcând săpături în punctul “La Cetate”, găsește “câteva resturi ale Culturii Coțofeni și urmele unei, Cetăți dacice”. Cetatea datează din perioada de trecere de la cultura Hallstatt (prima epocă a fierului – începe în jurul anului 1000 î.e.n.) la cultura LaTéne (a doua epocă a fierului – durează până la cucerirea romană). Cetatea hallstattiană se află pe un platou înalt numit Dealul Muierii. Este de forma circulară, cu diametrul de 80 m. Era apărată de o palisadă de lemn ce alterna cu blocuri de pământ bătătorit și avea rol de refugiu. Au fost identificate două nivele de locuire corespunzătoare secolelor XII- IX respectiv IX – VIII.

Termenul de Obislav, ar putea proveni din limba slavă, spun istoricii, o așezare formată din slavii care au venit zona fluviului Obi. Cert este că nu există în limba română niciun sinonim pentru acest termen și nici o definiție. Un sat care merge de-a lungul drumului național și include una din cele mai frumoase zone ale comunei Grădiștea. Cu școli, liceul, case mari, case noi, urcate în trepte.

Drumeția pe acest drum face să apară o superbă comună la vest, o altă Grădiștea pe care o știm, o localitate care este împrăștiată pe culmile subcarpaților până sus, spre păduri, de unde panorama Văii Oltețului se vede limpede, până dincolo spre Roșiile.

Obislavul este un blazon de acum al acestei margini de județ, cu pârâuri care se coboară lent printre case, cu ulițe care urcă, tăind în terase lungi, pline cu case, mulți tei și castani pot fi admirați în acest univers vâlcean, prea puțin străbătut în prezent. În trecut caravanele care lua drumul Gorjului, tranzitul dinspre Oltenia de Nord spre cea de Sud făcea ca locurile să aibă o faimă, cu hanuri și cu arnăuți și panduri, haiduci și alți răzvrătiți care stăpâneau aceste păduri. Turme de oi ale transhumanței foloseau drumul care unește cele două județe, într-o adevărată poezie.

În verile caniculare, la Obislavu era răcoare. Pentru că pădurile subcarpatice țineau umbrela de frunze pe deasupra acestei trecători milenare.

Am oprit acolo unde se termină județul pentru o ultimă imagine de suflet, cu județul nostru care pornește de aici și se termină la aproape 100 de km pe lățime, spre dealurile muntenești. În spate Oltenia, în față Muntenia, între cele două se află Vâlcea. O Vâlcea care începe sau se termină cu Obislavul. Un ținut fermecător, unic, un poem care autentic pe care istoria ni l-a lăsat nouă să-l iubim și să-l purtăm în lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *