O invitație la drumeție în această vară: Codrii Modoiei din Cernișoara

Vâlcea a fost, timp de milenii, judeţul frumos al istoriei. Pe aici au trecut legiunile romane. Aici, Basarab i-a întors definitiv pe maghiari din visul lor de a se întinde mai jos de Carpaţi. Aici, marii domnitori valahi l-au pus pe Dumnezeu în biserici. Aici s-a întrupat povestea frumoasă a haiducilor şi a codrilor unde românii au ales loc de casă, loc de pribegie, loc de păstrare a spiritului, a limbii şi a naţiunii.

Pentru că nu e uşor, între 3 imperii, să păstrezi frumos visul în limba română, să rămâi loial unui Dumnezeu blând al ortodoxiei, să crezi în viitor, să-ţi protejezi familia, să laşi zestre doinele şi baladele cerului.

Unul din cele mai cunoscute locuri unde demnitatea, simbolul naţional, poezia şi visul românesc au reuşit să rămână precum o biserică interzisă au fost codrii. Pădurea românului, locul unde ne-am adăpostit odoarele, averile, cântul şi speranţa.

Iar la Vâlcea, una din cele mai mari păduri seculare este Modoia. Sau Codrii Modoieni. Sau Codrii haiducilor. La mijlocul veacului al XVII-lea, între Pesceana, Roeşti, Popeşti şi Cernişoara, se întinde una din cele mai vaste păduri ale Valahiei.

Începea în zona cetăţilor dacice ale Cărămizilor şi se termina sus, aproape de izvorul Cernişoarei. Dragu, Cotoşman şi Irimie sunt doar o parte dintre eroii acestor codri. Se spune că nu era lac, desiş, poiană sau gaură de şarpe pe care aceştia să nu o cunoască.

Drumul Cotoşmanului era una din cele mai importante artere comerciale ale Ţării Româneşti. De la Craiova, târgul Caracalului şi al întregii Oltenii de sud, caravane, poştalioane, pelerinaje medievale spre Râmnic, toate se petreceau pe  acest drum.

Vâlcea era şi atunci, ca şi acum, ţinutul mănăstirilor, mari familii boiereşti mergeau, dinspre  Valea Cernei şi a Olteţului, pe aceste cărări. Normal că aceste păduri, pe care caleştile le traversau timp de ore bune, au ajuns să fie cele mai de temut drumuri.

Chiar dacă unii călători erau însoţiţi de potere, haiducii codrilor modoieni rămâneau un pericol. Din codrii seculari se făceau tot felul de capcane – buşteni tăiaţi, cu ţinte din metal, plase din curpene, gropi umplute cu frunziş… Stejarii bătrâni şi scorburoşi erau mici colibe improvizate.

Mai mult, în timpul marilor taxe, cele ale văcăritului sau albinăritului, sate întregi fugeau în codrii modoieni, unde, se spune, „nici dracu’ nu te mai găsea”.

Codrii seculari ai Modoiei, cea mai mare pădure de acest gen din judeţ, au legende la tot pasul. Bălţi otrăvitoare, comori ascunse la rădăcini de copac, cimitire tăinuite, cai sălbatici care pot fi văzuţi doar la miez de noapte, strigoi care bântuie şi şuieră ca ciuhurezii, tuneluri pe sub pământ, sate fantomă, multe poveşti pe care bătrânii din Cernişoara, dacă ştii să îi descoşi, ţi le spun la umbră de gorun.

Bătrânii de pe valea Cernișoarei dezvăluie că haiducii sau boierii fugari au ascuns, cu sute de ani în urmă, saci întregi de aur, adevărate comori inestimabile. Conform legendelor, fiecare comoară e păzită de spirite sau de un blestem înfricoşător, astfel că aventurierii împrejmuiesc zona unde urmează să facă săpăturile cu icoane şi talismane norocoase. „Comorile sunt păzite şi sunt blestemate. În nopţile cu lună plină, aurul blestemat începe să joace şi lumini se văd deasupra locului unde se spune că e îngropat”, spune un bătrân, pe nume Tălmaciu Aurel, din Armășești. „Dacă cel care îl găseşte are inima curată, scapă de nenorociri, iar dacă nu, peste el se vor abate toate relele. Am văzut oameni care s-au îmbolnăvit subit şi au murit în chinuri”, spune el.

Locuitorii din zonă spun că, în vârful unui deal din satul Modoia, acoperit de o pădure deasă, a existat o fântână în care au fost ascunse comori în urmă cu sute de ani. „Există o legendă care spune că, în Pădurea Modoia, la o răscruce de drumuri, haiducii ar fi ascuns într-o fântână saci cu aur, prada de la boieri, aşa că s-a răscolit pământul după comori. Ştiu că bătrânii noştri au mai găsit bănuţi din aur prin pădure sau prin alte locuri, aşa că eu zic că există comori îngropate. Greu e să le găseşti, pentru că hărţi unde acestea au fost îngropate nu mai există”, spune un alt sătean, pe numele lui Vasile Anghel din Mădulari. (istorie locală)

Cu sufletul îmbătat de aceste legende, cu greu m-am lăsat dus seara, pe întuneric, de la Cernişoara, de lângă hotarul codrilor modoieni. Privind, în lumina lunii, licuricii de pe marginea drumului, iubind mai mult această frumoasă comună, aşezată de Dumnezeu în mijloc de pădure seculară.