Nu multinaţionalele sunt vinovate, ci un stat cu instituţii slabe şi inhibate

În ultimele zile a existat un atac concertat asupra multinaţionalelor, mai abitir decât în campania electorală din toamna trecută. Asta şi pentru că mare parte din clasa mijlocie din România, reprezentată de tinerii protestatari din Piaţa Victoriei, lucrează în corporaţii sau în companii cu capital străin.

Atacul însă este unul mai mult populist demagog decât unul argumentat economic, multinaţionalele fiind gratuit demonizate, niciodată însă neumblându-se la esenţa calculelor economice. Pentru că până la un punct, destul de firav, critica multinaţionalelor are un oarece argument, dar este mai mult un bumerang, decât un rechizitoriu.

Multinaţionalele din România sunt puternice şi au o independenţă economică graţie statului român, un stat timorat, timid şi supus. Care nu are curajul de a muşca direct acolo unde trebuie, ci doar să scandeze lozinci mediocre, plăcute la auz pentru mase.

Statul român prin instituţiile sale de control, ne referim la cele economice, este servil şi docil în cazul multinaţionalelor, companii care înregistrează cifre uriaşe de afaceri, dar la final, profitul declarat este fie unul infim, fie, în mod ilar, este cu minus. Statul fiscal român nu comentează aceste cifre. Ca să dăm un exemplu, un mic PFA sau un SRL, este la sânge analizat la categoria deduceri şi sunt date la o parte tot felul de costuri, pe care ANAF le consideră nedeductibile, în schimb la un concern de medicamente nici nu se atinge de sumele care sunt acolo vehiculate. Adică, unui PFA îi este dată la o parte să spunem o banală delegaţie de 35 de lei, pe când unei corporaţii i se îngăduie o cheltuială de 500.000 de euro de consultanţă. Normal că taxarea devine abisală pe un amărât de SRL, în timp ce unei corporaţii…, am citit chiar ieri, la finele lui 2015, îi rămăsese unei astfel de multinaţionale, un profit absolut penibil, de doar 1000 de euro.

Vina multinaţionalelor? Nicidecum. Legislaţia românească, fie prea stufoasă, fie impredictibilă, statul român cuminte şi docil, toate acestea le-au permis să se raporteze aici ca la un paradis fiscal. De aceea poate o să vedem multă vreme maşinile ANAF stând la chioşcuri din piaţa din Ostroveni – Vâlcea şi nicidoată la o multinaţională la poartă.

Antreprenorii români se calcă în picioare la ghişee în aceste luni pentru a duce declaraţii, caută tot felul de bonuri amărâte de benzină şi speră să intre la deducţii, în timp ce corporaţiile din trei operaţiuni de transfer şi-au rezolvat obligaţiile faţă de statul român.

Soluţia? În niciun caz suprataxări sau alte inovaţii fiscale, ci impunerea unor reguli şi analiza clară a operaţiunilor financiare ale multinaţionalelor. Poate că nu costă 10 traininguri chiar 1 milion de euro, nu costă consultanţele 500.000 de euro. Trebuie verificate acele “upgrade-uri” profesionale, prin care sunt declarate sume iar colosale. Îmi spunea cineva, că o companie românească a pierdut jumătate din suma argumentată în cazul unui cycle – meeting, asta în timp ce o altă companie multinaţională reuşise să deducă peste 1 milion de euro cu 10 workshopuri. Fără să fie unul singur măcar supus analizei contabile.

Până ce statul român nu va avea instituiţii fiscal-economice puternice şi care să trateze egal şi dezinhibat orice companie, multinaţionalele vor trăi aici ca într-un paradis fiscal. Nu am spus să nu fie respectate! E un clişeu şi ăla cu, “dacă facem asta, pleacă”. Unde în Kazahstan, Etiopia?  Să fim serioşi.

În concluzie, decât să înjurăm politic-demogogic aceste companii care dau de muncă la peste 1,2 milioane de români, mai bine le-am domestici, am dovedi că suntem un stat care nu face discriminări şi care ştie să impună respect agenţilor economici.

Liviu POPESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *