Nicolae Ceauşescu a fost asasinat de foame, şi nu pentru democraţie!

România, spre deosebire de restul statelor est europene socialiste, avea alt palier de emancipare democrată la finele anilor ’80, unul aproape de cota zero. Sistemul românesc ajunsese, în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, unul extrem de corupt, putred în toate mediile. Lipsurile economice, sociale, interdicţiile de orice natură dezvoltaseră o promiscuitate cronică.

Angajările se făceau pe pile, produsele alimentare se luau pe sistemul cunoştinţelor. De la carne, cafea, parfum, vată, televizoare, vegeta etc, absolut tot ce azi ni se pare banal, până în 1989, se procura prin metoda descurcatului.

Vorbim azi de corupţie? Păi este parfum, judecând global, faţă de corupţia care era promovată în România lui Ceauşescu, până în 1989.  România era, astfel, o ţară închisă, izolată, săracă, fără nicio posibilitate legală de a supravieţui. Totul era o regulă a compromisului, a unui sistem de corupţie în lanţ. De exemplu, un procuror avea, categoric, o relaţie de prietenie cu un gestionar de alimentară, care avea, la rândul său, o relaţie de prietenie cu un gestionar de aprozar, care, la rândul său, avea o relaţie cu un gestionar de magazin de electrocasnice, care, la rândul său, avea o relaţie cu o fabrică de potenţiometre, unde directorul avea o relaţie cu altcineva. Astfel, un carton de ouă de la alimentară pe care îl voia un procuror era verigă importantă într-un lanţ de schimb pe sub mână cu orice produs de care avea nevoie un procuror, un medic sau oricine altcineva.

Sistemul ştia acest lucru, inclusiv securitatea, dar se tolera, pentru că, altfel, 22 decembrie 1989 ar fi fost mai devreme.

De ce am făcut acest preambul? Fiindcă, spre deosebire de România, în Ungaria lui Kadar, în Polonia lui Jaruzelsky, în Cehoslovacia lui Hussak, se trăia bine. Adică, acolo nu era un faliment economic, agro-alimentar, acolo era vorba de o confruntare a poporului cu restricţiile morale aplicabile sistemelor democratice.

La noi, însă, era vorba de un faliment economic, iar moralitatea era ultima care conta.  Astfel, căderea comunismului în restul statelor socialiste a fost generată de dorinţa fundamentală a polonezilor, cehilor, ungurilor de a trăi într-o civilitate europeană. În schimb, în România stalinistă, a fost vorba de o revoltă a foamei. Românii voiau salam şi portocale în magazin şi program TV. Ceauşescu a fost omorât pentru mâncare.

Propunem următorul joc absurd: dacă România lui Ceauşescu oferea magazine pline, produse de orice tip, program tv mai mult,  am mai fi avut 22 decembrie 1989? Categoric, nu.

De ce spunem asta? Pentru că, în iunie 1990, ampla manifestaţie a elitei împotriva FSN-ului totalitar a fost înăbuşită violent de 80% din populaţia României (minerii în stradă şi restul mulţimii în faţa televizorului, mulţime care i-a aplaudat pe mineri). Rămâne memorabil răspunsul acelui miner înregistrat: „Ce vor, domne, ăştia?! Iliescu ne-a dat mâncare, avem banane, avem salarii, avem televizor. Ce mai vor ăştia?” Adică, dacă Nicolae Ceauşescu ar fi oferit el „Sclava Isaura şi Dallas la televizor, adidaşi Torsion, galantare cu mezeluri şi fiecărui român un apartament şi o Dacie, pâine fără cartelă” ar fi rezistat la putere până azi, precum Hussein, Mubarak sau Gadafi. Era dictator luminat, susţinut de o largă majoritate internă.

De aceea, spun că revoluţia din decembrie 1989 a fost, de fapt, o revoltă a foamei şi nu una pentru democraţie. Revoluţia pentru democraţie a fost cea din iunie 1990, cea care a fost învinsă de proaspeţii sătui ai noului regim despotic luminat.

Mihai IONESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *