Născut în Tetoiu, a scris mult, a fost gazetar, poet, prozator, dramaturg și a murit la doar 29 de ani

Primăria Tetoiu organizează pe 11 iulie, Festivalul de dramaturgie ”Goana după fluturi”, un omagiu celui care a fost Bogdan Amaru, poet, prozator, dramaturg, o personalitate a culturii vâlcene, care a murit foarte tânăr, la doar 29 de ani.
”Este o personalitate nu doar a Tetoiului, ci a Vâlcii. Un geniu care s-a stins din viață foarte devreme și nu știm acum ce ar fi putut realiza. Oricum piesa lui de teatru despre care toată lumea știe, este o operă de artă unică. Nu avem cum să nu îl omagiem, să nu îl facem cunoscut mai ales tinerei generații. Acest festival de dramaturgie, o tradiție deja în Tetoiu este modul nostru a ne aduce recunoștința pentru marele scriitor născut în comuna noastră”, spune primarul Viorel Herăscu.
Cunoscut în literatură cu numele de Bogdan Amaru, pseudonimul lui Alexandru Pârâianu, dramaturgul de mai târziu s-a născut la 12 aprilie, 1907 în satul Budele, comuna Săscioara-Nenciulești, actualmente comuna Tetoiu, județul Vâlcea.  Bogdan Amaru a fost al treilea copil, după Costel (preot) și Dinuța, din familia lui Nicolae și Ana Pârâianu, oameni gospodari și bine înstăriți cu rădăcini din arborele genealogic al marelui neam boieresc al Pârâienilor de pe Valea Oltețului; mezin fiind Nicu (avocat).
Tânărul Alexandru Pârâianu a absolvit clasele primare la Școala din satul Nenciulești. A continuat la Rm. Vâlcea la Liceul „Alexandru Lahovary”, secția modernă. Elev fiind, pentru un ban în plus, s-a angajat ca funcționar la Episcopia Râmnicului și a Noului Severin. Are vădite înclinații spre literatură și la Concursul Național „Tinerimea română„ ocupă locul al II-lea din 4 000 de participanți.
În vara anului 1928 își ia Bacalaureatul la Craiova. În toamna aceluiași an, înaripat de visuri mărețe, pleacă la București, unde, în octombrie, devine student la Facultatea de Litere și Filozofie.
Încă din primele zile ale studenției, tot din lipsa banilor, aleargă din ușă în ușă, pe la toate ministerele, în căutarea unei slujbe, pe care, până la urmă, o găsește la Ministerul Cultelor. În anul 1929 trece la Conservator, înscriindu-se la Secția dramă și comedie, absolvindu-l în 1933.
Cât timp a stat în Capitală, a frecventat ședințele Cenaclului literar „Sburătorul” din strada Câmpineanu, nr. 40, condus de marele critic literar Eugen Lovinescu, patronul locației.
De la începutul anului 1931 face parte din comitetul de conducere al revistei „Cuvântul nostru”, din paginile căreia păstrăm zestrea lui poetică: Dorința, Închinare, Romanță banală și Preludiu de iarnă.
După absolvirea Conservatorului face parte din gruparea „Masca„ sub conducerea lui George Mihail Zamfi- rescu, ca actor. A căpătat atâta experiență ca actor, că, după puțin timp a devenit autor, dramaturg.
Piesa „GOANA DUPĂ FLUTURI„ (1933) este cea mai reprezentativă lucrare literară a lui Bogdan Amaru.
Din motive întemeiate, la sugestia prietenului – George Mihail Zamfirescu, Alexandru N. Pârâianu își ia pseudonimul de BOGDAN AMARU. Cu acest pseudonim semnează proză în „Calendarul„ (1932). Devine colabo- rator la „Adevărul ”, „Cuvântul liber”, „Dimineața”, „Vremea”, „Viața literară”, „Reporter”, „Facla” ș.a.
În vara anului 1933, Bogdan Amaru părăsește Bucureștiul, urmându-l pe G.M. Zamfirescu la Iași, cu gândul de a fi angajat ca actor la Naționalul ieșean. Cu toate insistențele autorului „Domnișoarei Nastasia„ și ale lui Sandu Teleajen nu-și vede dorința împlinită, dar mai zăbovește în orașul de pe Copou lucrând în secretariatul revistei „Cadran„ și colaborând la ziarul local „Tot„ cu reportaje, recenzii și cronici literare.
Fără a avea asigurat traiul zilei de mâine, cu o scrisoare de recomandare din partea marelui Sadoveanu, se întoarce în vara anului 1934 la București, fiind angajat la cotidienele „Adevărul„ și „Dimineața„. Totodată colaborează și la „Societatea de mâine„ , „Umanitatea„ ș.a.
În perioada anilor 1930 – 1935 scrie intens, așa cum mărturisește într-o scrisoare (Budele, 17 august 1931) adresate fratelui său – Nicu: „În timpul acesta va trebui să citesc mult, să trăiesc mult și să scriu mult.(…) Până acum am trăit în viitor. Trebuie să trăiesc adânc în prezent, ca să pot avea vreodată un trecut„. Într-o scrisoare anterioară, (București, 3 februarie 1930), tot lui Nicu îi scria: „Atât de mult trăiam realitatea acelei vieți iluzionare, că lacrimi de fericire îmi inundau ochii. Acum totul s-a sfârșit. Eu nu mai sunt eu. (…) Le-am scris o ultimă scrisoare celor din Bude. Mă doare sufletul când mă gândesc că poate nu voi mai trece niciodată prin locurile copilăriei. În sfârșit…”
A scris mult în acești ani, dar multe lucrări din această perioadă, printre care romanul „Amor vagabond„ și nuvela „Marița„ , au dipărut odată cu casa fratelui său, Costel, preot la Murgaș (Dolj), în urma distrugerii ei de o bombă în timpul războiului.
După ce semnează un Contract cu Editura Fundațiilor, prin care se angajează să scrie o monografie a Craiovei, Bogdan Amaru merge în capitala Olteniei pentru documentare. Aici cunoaște, printre alții, pe poeta Elena Farago , C.D. Fortonescu și alte personalități marcante ale Craiovei. Cu materialul adunat vine în Budele, la casa părintească, unde putea să redacteze lucrarea în deplină liniște. Între timp dobândise o boală, care nu-i va cruța viața. E vorba de o pneumonie.
Se luptă cu boala și cu scrisul. Publică asiduu numeroase schițe, nuvele, cronici literare, recenzii etc., dar multe scrieri rămân nepublicate. Se internează la Spitalul din Rm. Vâlcea, dar boala se agravează și este transferat la Spitalul „Filantropia„ din Craiova. După câtva timp, se întoarce în Budele. Încearcă să termine Monografia Craiovei, dar boala nu-l slăbește și-l macină fizic și psihic. Într-o scrisoare se destăinuie: „Nici puterea de a visa nu o mai am. Acum gândul meu nu mai zboară spre viitor!„
Dă în tuberculoză. Suferă mult. Nu are nici posibilitatea ținerii unui regim sever și, în vara anului 1936, revine la București, internându-se în Sanatoriul reputatului doctor Simionescu, recomandat de mai marele Eugen Lovinescu. „Vă recomand cu căldură pe tânărul scriitor Bogdan Amaru, plin de talent și boale; de talent mă ocup eu; de boale ți-l trec dumitale, cu rugămintea să-i dai toate indicațiile și ajutoarele utile; cu obser- vația că, dacă e plin de toate, numai de bani nu e”.  Evadează din spital și încearcă să se sinucidă cu un briceag în Pădurea Pantelimon de lângă București.
Într-o scrisoare din 6 august 1936, expediată din Fălticeni, Lovinescu îi scria: „ Iubite domnule Amaru, am aflat de prin ziare nenorocirea și am rămas consternat că un om ca d(umnea)ta plin de vitalitate și de optimism a putut să se dedea la un act de disperare atât de necugetat”.
Revine în Budele la părinți, dar nu rămâne decât până în octombrie, când, ajuns într-o situație limită este dus la București de către mama sa și internat, de data asta, la Spitalul Filaret, unde, în dimineața zilei de 28 octombrie 1936, își găsește sfârșitul la numai 29 de ani și jumătate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *